respira uşor şi des şi degetele-i erau înfipte în palmea mea mare. ştiu că avea emoţii. ale mele erau însă sufocate de dorinţă. visam de mult la asta, iar calmul meu cred că o scotea din minţi.
poteca era îngustă şi şoldurile ni se atingeau la fiecare pas. cu cealaltă mână mi-a cuprins brațul şi s-a lipit de mine. îi simţeam sânul gol şi tare lipit de braţ. căldura lui mă zăpăcea şi, fără să vreau, am iuţit paşii. urcam tot mai abrupt, şi aerul crud al primăverii îmi sporea excitaţia.
nu mai aveam mult până la poieniţă. respiram în acelaşi ritm, iar cântul păsărilor ne spunea bun venit. îi vedeam buzele întredeschise şi roşeaţa din obraji, şi abia atunci am realizat că m-a privit tot timpul, încă de când am lăsat maşina jos în vale. m-am oprit şi i-am luat obrajii în palme. era atât de frumoasă în umbra copacilor. o rază de soare îi lumina faţa, şi mă privea cu ochii mari. ne-am sărutat acolo, învăluiţi de cântul păsărilor şi foşnetul frunzelor.
era încă dimineaţă când m-a străfulgerat ideea. aveam amândoi o oră la dispoziţie, în care să fugim de toate şi să ne iubim. poieniţa o ştiam prea bine şi era locul în care visam mereu să fiu cu ea. i-am spus amuzat la telefon ce mi-a trecut prin minte, şi a acceptat pe loc. îmi croisem un întreg arsenal de argumente şi vorbe frumoase despre locul meu secret din pădure, şi tot planul meu se năruise într-o clipă. mi-era atât de dragă când mă lua prin surprindere. ştiam că are din nou acel zâmbet complice în colţul buzelor şi privirea plină de subînţelesuri. era mereu mai dispusă decât mine la mici şi nevinovate nebunii. şi reuşea mereu să mă scoată din rigiditatea care mă făcea atât de previzibil.
în dreptul scorburii, am părăsit poteca pe care-i sorbisem dulceaţa buzelor şi răsuflarea fierbinte. tufele aspre mi se frecau arţăgos de pielea caldă şi încercam să-i feresc trupul de atingerea lor. am simţit-o atunci atât de fragilă, şi cu o pofta nebună de a fi ocrotită. era tot ce-i puteam oferi, şi asta la infinit, alături de iubirea mea sălbatică. ştiam că altceva nu aveam, poate doar bunătatea ochilor şi vorba blândă. de altceva, nu putea fi vorba. dar părea mereu că îi ajunge aşa cum sunt, iar temerile mele se risipeau de fiecare dată în privirea ei ce-mi spunea să nu fiu copil.
poieniţa mea era mai frumoasă ca niciodată. flori erau la tot pasul printre firele de iarbă noi. i-am pus o margaretă în păr şi i-am urat bun sosit în micul meu paradis. alergam ţinându-ne de mână, îmbătaţi de căldura soarelui de primăvară şi ameţiţi de dansul norilor.
am îngenuncheat la picioarele ei şi i-am cuprins mijlocul. o priveam nesătul de frumuseţea ei, cu braţele desfăcute desfătându-şi trupul cu adierea vântului. i-am luat mîinile şi am aşezat-o pe covorul ce mirosea a viaţă. buzele noastre s-au lipit din nou şi nimic nu mai avea să le desfacă.
trupurile noastre s-au făcut şi ele una cu minunea din jur. ne-am iubit acolo, neştiuţi, dezbrăcaţi de flori şi acoperiţi de norii care s-au oprit în loc. cântul păsărilor a amuţit şi el, şi se mai auzeau, în poiana mea, doar şoaptele iubirii.
pe drumul spre oraş, a rămas agăţată de braţul meu. ne iubeam în continuare, printre maşini şi pietoni. la despărţire, ne-am muşcat din nou cu pofta buzele şi i-am zambit aşa cum o făcea ea. complice. şi cu drag. şi cu dor mare, deja...
