sâmbătă, 25 mai 2013

cine ești?

vreau să știu cine esti.

vreau să te privesc dormind. să aud inima-ți potolită și respirația ușoară ce-mi încălzește pieptul. să-ți veghez somnul și să sărut ochii ce tresar în visu-ți lin. să-ți mângâi obrajii și să-mi trec mâna prin părul tău. să-ți șoptesc că te iubesc până ce ochii-mi se închid și gândul vrea să te revadă în visul meu, de acum.

vreau să-ți văd chipul în lumina dimineții, vreau să văd cum îți întinzi trupul în cearșafurile mototolite, cum îți freci ochii încă grei de dulcele nopții. zâmbetul complice și buzele ce încă simt atingerea mea.

vreau să văd cum îți strângi părul la spate și brațele ce mă cheamă. trupul ce coboară din patul nebuniilor noatre. urma tălpilor tale în covorul moale și privirea aruncată peste umerii dezgoliți. sărutul tău aruncat din pragul ușii.

vreau să te văd mușcând din pâinea rumenită și caldă și să fie buzele mele cele care-ți sorb mierea picurată din colțul gurii. să-mi cuprind obrajii și să te privesc, așa, în neștire. să văd cum dimineața nu mai vrea să plece dintre noi.

 vreau să te văd amestecându-te printre oameni și să fiu invidios că toți aud bătăile inimii tale. să fiu însă fericit că bate pentru mine. să te găsesc mereu doar căutând cu privirea petalele din margaretele pe care ți le-am dăruit pentru fiecare secundă departe de mine.

vreau să-mi spui cine ți-a furat primul zâmbet și primul sărut. cum a fost prima ta păpușă și banca de la școală. să-mi spui ce-ai desenat și cum ai râs din suflet prima oară. cum era camera ta. grădina bunicii și cum stăteai cu picioarele goale în pârâul din spatele casei. să-mi spui cum alergai printre flori, cum iubeai copacii din pădure. să-mi spui despre rochița ce-ți dezvelea pentru prima oară genunchii.

vreau să știu cine ești.

vreau să-ți spun "bună dimineața!" și vreau să-ți spun la nesfârșit "să dormi frumos, minune!". că mi-e mereu dor și poftă de tine. că nu mă satur de bucuria din ochii tăi, de privirea și atingerea ta, minune...


duminică, 19 mai 2013

omului bun...

ai fost mereu pe urmele mele. erai tu, cel care atunci când plângeam îmi spuneai să mă opresc. și-mi secai lacrimile cu bunătatea ta. erai tu cel care îmi prindeai capul plecat și-l ridicai spre lumină. m-ai învățat să mă bucur din nou, să râd cu inima și să mă scutur de tristețe. erai mereu altul, dar același. omule bun, n-ai zis niciodată nu și ai venit ca-n totdeauna la întâlnirea cu sufletul meu pustiit de amărăciune și deznădejde.

mi-ai întins mereu mâna și m-ai tras spre viață. nu mai sunt ologul, nici orbul și nici lașul de atunci. și-ți spun cu drag, acum, că am prins puteri. și ca mă năpădesc dorințele. și că am curajul să vreau. și că am curajul să fac.

tu, să-mi mai stai alături, omule bun. mă cuprind senzații ce încă mă amețesc. frumusețea îmi dă iar fiori și-mi simt genunchii moi. caut din nou atingerea ce mă copleșește și privirea ce-mi aduce buchetul de maci în obraji.

tu, omule bun, să-mi mai stai alături. și să te bucuri când vezi că am o inimă de dat și un suflet de bucurat...










joi, 2 mai 2013

când dragostea te ia la țintă...

simt apropierea Paștelor și sunt al naibii de ferice, simt cum bucuria mă cuprinde încet. și cum nerăbdarea își face loc în suflet. sunt iar copilul mare care se vrea curat la întâlnirea de taină de la miezul nopții, fericit că va duce acasă, între palmele tremurânde, lumina celui înviat din morți.

e aproape, atât de aproape clipa mult visată încât e chiar palpabilă. după cum e și momentul pentru a vorbi despre iubire, poate mai mult ca nicicând. nu-mi pot explica de ce, dar ceva mă împinge să mă gândesc acum la iubirea de început, la dragostea la prima vedere. nu mi s-a întâmplat asta de multe ori în viață și nici nu pricep exact de ce. poate că e de vină îndărătnicia mea, poate mândria prostească de mascul, poate, poate...mda, nu e chiar în regulă și mi-am promit să stau mai mult de vorbă cu mine pe tema asta.

nu recunoști, dar ți-e dor parcă toată viața de momentul în care te înmoaie o simplă privire, un zâmbet abia răsărit în colțul buzelor, de ochii care se împlântâ fulgerător într-ai tăi. și simți, între doar două bătăi sălbatice ale inimii, că știi că este chiar privirea, zâmbetul și ochii pe care-i poți iubi așa cum nimeni n-ar putea să o facă. este exact clipa în care obrajii își iau culoarea macilor, iar respirația o ia razna parcă fugărită de locomotiva fumegândă și nărăvașă care stă să te facă una cu pământul. este exact clipa în care mintea refuză să mai gândească, paralizată de șocul care a ascuns totul în jur. e clipa în care nimic nu mai contează în afară de privirea, zâmbetul și ochii care îți bucură fiecare părticică a trupului. e ca și de Paște, când ceva la fel de frumos prinde viață.

cred ca devii foarte frumos în astfel de momente. ești frumos de timid, te fac frumos cuvintele ce uneori par fără logică, ești frumos de fâstâcit și de aiurit. te face frumos zâmbetul ce ți-a desenat poate puțin ridicol fața și privirea aruncată undeva peste tot ce bântuie în jurul tău. și vrei, brusc, să atingi, să asculți, să privești, să te lași îmbătat de mirosul iubirii.

nu mereu ți-e sortit însă ca atingerea nebun de dulce a frumosului să lovească și în cel care te-a azvârlit în înaltul cerului și de-asupra lumii prea zorite să mai vadă că mai sunt priviri, zâmbete și ochi care emană iubire, așa, pur și simplu. și atunci, oftezi. și nu-ți rămâne decât să te mai bucuri de magia clipei. și să te mai alinți cât poți, și neștiut, cu acea privire, cu acel zâmbet și cu acei ochi. și să-ți dorești ca toate acestea să fie iubite și adorate de cel mai norocos decât tine, așa cum ai face-o și tu. și nu, chiar nu-ți mai rămân multe de făcut. poate doar să mai așezi, ca din senin, o ramură de liliac înflorit acolo unde dragostea te-a luat la țintă...