poveste de primăvară...

picioarele mi-o luau razna pe iarba udă. alergam întruna și nu mă mai uitam demult înapoi. alergam ca un bezmetic cu brațele desfăcute larg și cu ochii ațintiți la cer. ploaia-mi biciuia nemilos fața și simțeam gustul sărat al lacrimilor înecate în revărsarea de pe obrajii mei fierbinți.

echilibrul îmi juca feste și mă trezeam într-o clipă cu fața în iarba ce mirosea a pământ abia ieșit din strânsoarea zăpezii. mă ridicam și-mi continuam alergarea disperată. era deja o luptă surdă cu dâmburile ce-mi stăteau în cale și-mi aruncau trupul obosit în țărâna umedă. pe cer, iadul se dezlănțuise de multă vreme. priveam prostit luminile frânte și așteptam bubuiturile care să-mi spargă timpanele.

am îngenuncheat istovit printre margaretele rănite de potop. am desfăcut larg brațele și m-am lăsat în voia furtunii nemiloase. respiram aerul cu miros de primăvară. nu voiam să mă opresc din alergare. călcam apăsat covorul verde cu genunchii-mi acoperiți de lacrimile pământului. spuneam Tatăl Nostru cu vocea-mi înecată de stropii tari și voiam să audă toată lumea că-mi cer iertare. bătăile apucate ale inimii m-au oprit din mersul chinuit.

îmi simțeam deja genunchii zdreliți și încălziți de sângele îngroșat. suflul sălbatic mă împingea înainte, dar am renunțat. m-am prăvălit în iarba năclăită. nu voiam decât să adorm și să mă pot ruga în continuare.

am tresărit cândva în liniștea ce amorțise totul în jur. respiram odată cu iarba și florile în sfârșit potolite după răbufnirea cerului. îmi era plină gura de pământul aspru și-mi simțeam neuronii adunați în țeasta-mi cheală pentru a încropi un gând. unul singur.

am încercat să schițez un gest, voiam să văd dincolo de culcușul umed. dar atunci m-a pleznit. tare și o singură dată. eram deja în lumea albă și curată. și simteam, parcă la ralenti, cum lama ruginită a lopeții își făcea loc ușor în pielea ce se desfăcea ușor ca aripile unui flutur îmbătrânit, până s-a opintit în osul tare. voiam din nou să dorm. nu-mi mai doream nimic altceva. am închis ochii, dar n-am încetat să văd. eram eu acela răstignit pe așternutul verde. vedeam margaretele mele care-mi mângâiau trupul inert. și lumea ce-și făcea cruce la căpătâiul meu.

am simțit raza soarelui și adierea caldă a aerului strecurat de gura ce sufla iar viață în jur. îmi simțeam capul imens și scufundat în perna albă și moale. mirosea totul a proaspăt și a bucurie. meritam oare să deschid ochii să mă desfăt cu liniștea ce-mi cuprindea trupul vlăguit? din adâncul creierului însă impulsul nestăvilit mi-a descleștat brusc genele grele. fără putință de a reacționa. și am început să văd. și nu mai era nimic ca înainte. doar ușa era încă acolo. însă acum era larg deschisă...

după noroi și sânge...

e ca și când cineva înarmat cu un mop mi-a spălat creierul. apăsat și concentrat, vreme de mai multe zile. am trecut prin toate, prin febră, prin delirul vorbelor și al imaginilor, prin canicula minții și frigul pătrunzător al simțurilor.

toate m-au lăsat, aparent gol, vlăguit și vulnerabil. îmi place însă că pot vedea dincolo de toate astea. și mă simt altul din toate punctele de vedere. reîmprospătat. și mai puternic.

ce a fost rău s-a amestecat cu sudoarea ce mi-a năclăit așternuturile și veșmintele. s-a dus în jos pe țevile ruginite ale chiuvetei. n-am simțiti niciodată atâta salivă strânsă la un loc. și nu era nici măcar verde, nici măcar neagră, așa cum m-aș fi așteptat. era inimaginabil de limpede, însă prea multă. cu siguranță. mușchii se forțau, dar stăvilarul din gâtlej era de netrecut.

apucam amețit marginile reci de fontă și închideam ochii. îl vedeam roșu și iritat. îl simțeam dureros și stârnit până și de aerul ce cuteza să-l atingă. o rană deschisă peste care picura neîncetat acidul incolor.

mă zbăteam ca un apucat în patul mare devenit o mlaștină a neliniștilor. vedeam capete rupte și țeste zdrobite. femei violate și răstignite de copaci colțuroși. noroi și sânge. mă dureau urechile de țipetele înfricoșătoare. mă dureau ochii de samavolniciile văzute. dar mă surprindeam atent la tot ce mișcă, la toate detaliile, de parcă ar urma să-mi amintesc vreodată de toate pentru a le așterne într-o carte a ororilor umane.

privesc acum la luna de pe cer zbătându-se să iasă dintre norii groși și înghit cu nesaț aerul curat ce mi-a invadat cămăruța. e o senzație minunată să învingi boala. după cum e straniu și că suferința îți încarcă bateriile și-ți trage un șut în dos aruncându-te înainte, pregătit pentru o nouă bătălie. din care n-ai cum să ieși decât învingător. nu poate fi altfel. e așa de simplu. pentru că ăsta ne este destinul...

lumea mea de la etaj...

trăiesc un sentiment ciudat de libertate. și nu seamănă cu nimic din ce a fost înainte. sunt calm și mă simt în largul meu. fără constrângeri și fără limite. simt că pot să fac ce-mi doresc și că nu dau socoteală nimănui pentru faptele mele. am ales să zbor, să văd lumea de undeva de sus. și mă distrez copios. e, într-adevăr, ceva nou. alte fețe, alte culori, alte perspective. și nu calculez distanța până jos, pentru că nu e nevoie. nu vreau să mai cobor.

văd multe acum. aud și simt multe. sunt de-asupra clevetirilor și a imbecilității de jos. am ochi pentru altceva, pentru bine și pentru zâmbet. nici nu știu dacă vezi că sunt, de ceva vreme, aici sus. și, poate, nici n-are importanță dacă vezi. doar că eu te văd acolo jos. urât și rece. invidios și la fel de rău. nu-mi mai este milă de tine, nici măcar silă. ești tu, în lumea ta. și atât.

dau importanță gestului și minunii care m-a făcut să ajung aici sus. nu știu ce mi-a dat putere și stăruință în a urca. în a face să cred că sunt un om puternic și un învingător. poate că nici nu e așa. doar că am ajuns să cred al naibii de tare că sunt în stare să înfrunt multe. chiar și pe tine, cel de mult prea jos. că te pot strivi în palmele mele mari. poate că n-ar trebui nici măcar să te bag prea mult în seamă, doar că ești o stavilă în calea multora care ar vrea să urce pe drumul meu. și asta n-o suport.

 mai sunt ca mine, destui. e lumea mea, de la etaj. curată, frumoasă și simplă. și toți au ceva de povestit. mai mult sau mai puțin trist. doar că, spre deosebire de tine, tu muribund la poarta inutilului, noi am învățat să mergem la culcare cu zâmbetul pe buze. și mai știm și să ne trezim la fel...