am scăpat de 13, să vină 14...

n-am de gând să schimb prea multe în anul ce vine. voi rămîne inamicul prostiei şi al nesimţirii. adeptul dreptăţii şi sincerităţii. al bunului simţ şi al normalităţii.

îmi doresc să pot avea mai mult timp pentru cei care contează cu adevărat în viaţa mea, să apreciez mai mult lucrurile bune care mi se întâmplă şi să mă aplec mai mult asupra celor care au nevoie de un sfat şi o vorbă bună.

vreau să cunosc oameni noi şi să văd locuri frumoase. să zbor cu avionul şi să mă bucur de magia mării.

a fost un an în care "declaraţia de avere" a suferit modificări importante. am pierdut, printre altele, o casă, dar am câştigat o libertate de care vreau să profit la maxim.

îmi spunea cineva că dacă te visează două femei în acelaşi timp,  e veste de însurătoare. s-a întâmplat, visul nu însurătoarea, aşa că... vedem. nu mă voi însura, dar, oricum, vreau să mă plimb cu cineva de mână, să-mi aduc aminte cum e să iubeşti pe cineva, să simţi cum e să iubeşti şi lumea întreagă să se reducă la asta.

vreau să fac sport, să slăbesc şi să renunţ, cândva, la fumat. să fac mai multe poze şi să mă împrietenesc din nou cu aparatul de filmat. să râd mai mult, să zâmbesc mai mult. să simt din nou lacrimile fierbinţi ale bucuriei.

la mulţi ani. să fie un an frumos şi vesel...

cum am devenit un... ren

sincer, eram convins că de acest crăciun nu mă voi putea bucura aşa cum aş fi vrut. şi nu era vorba despre faptul că urma să lucrez de dimineaţa până seara tîrziu şi în ajun, şi în prima zi, şi în a doua. uf, şi în a treia la fel. nu-mi dădea pace gândul că voi întâmpina miracolul naşterii alături de un grup de care încă aveam dubii. aveam iluzia că am pierdut apartenenţa la orice grup, dar m-am înşelat apoi destul de tare

şi nici măcar n-au început bine lucrurile. nu-mi doream decât să ajung o dată acasă şi să o colind pe mama. am fost nervos, alţii au fost şi ei nervoşi şi bombăneau la bucătărie. în loc de colinde, prin redacţie zburau păsărele mari şi negre. şi telefonul nu se mai oprea din sunat. mă suna şi dana, şi mădălina, şi magda, si cealaltă dana, şi georgi. mai lipsea să mă sune doar mitică. text de live, ştirea aia când e gata, schimbăm live-ul, mai vrem un om de live. schimbăm iar live-ul, vrem sumarul. şi ştirile nu erau gata, şi textul de live venea când mari era deja la cadru. şi mari bolborosea, şi invitatul în jurnal a trebuit schimbat. şi tot aşa. şi-mi venea să dau cu telefonul de pereţi şi să mă aşez sub bradul de lângă palmieri. şi să mă colind! şi înjuram în gând nesăbuinţa de a mă uita la "bounce" până la trei dimineaţa... nebunie, ce mai, dar am strâns din fund şi am răzbit. şi, seara, am colindat-o şi pe mama la usă, cu dino călare pe mine.

la cinci dimineaţa, mari era nedormită, dar zâmbea. sergiu încă se lăuda cu cefele lui, trei la număr, aruncate pe gâtlej în jos la micul dejun din ziua de ajun. şi aveam şi cu ce da live în 6, şi ştirea din sport era în ftp de cu seară şi tot aşa. îmi ingheţau mâinile pe ţigara din care trăgeam cu poftă pe terasă şi i-am zărit, acolo, în colţ, pe ei doi, mari şi, mereu pofticiosul, sergiu, îngheţaţi şi ei, luminaâi de lampa chioară aşteptând să intre în turul de locaţii. şi mi-au fost atât de dragi vazându-i aşa, acolo, încât i-am numit vestitorii moşului. şi chipul mi s-a luminat, şi sufletul mi s-a deschis. şi auzind vocea ce spunea bun găsit celor care poate se uitau la televizor atunci, mi s-a părut că e colinda ce-o aşteptam de crăciunul de anul ăsta. de aici... a fost minunat, miracolul crăciunului ne-a cuprins pe toţi şi ne-a apropiat. sergiu încă mai simţea miros de ceafă la grătar în platou, alex ţopăia de bucurie că s-a văzut iar la televizor, mari a prezentat un jurnal cu un bigudiu uitat în păr, bibi de-abia se ţinea pe picioare după 20 de kilometri făcuţi cu mocăniţa pe drum de munte, ţene ne vorbea iar despre sex, laurenţiu striga că n-are ce monta, csibi asculta death metal, heri moţăia pe un fotoliu strâmt. jurnalele curgeau şi nimeni nu mai striga, nimeni nu se mai plângea de oboseală. şi am râs, doamne cât am râs. eram grupul. ăla pe care-l doream. magia crăciunului se împlinise iar. şi am devenit, brusc, renii moşului. renii bucuriei şi ai prieteniei. şi aşa am dus-o până la capăt.

mari spunea în seara asta că n-are somn, că o fi din cauză că n-are renii cu ea. de ceilalţi reni, prietenii mei, m-am despărţit şi eu cu greu. dar e numai o săptămână ce ne desparte. şi chiar dacă mai sunt unii care încă nu cred, eu le garantez că putem fi înhămaţi la orice sanie. pentru că o vom duce oriunde va fi nevoie. pentru că... suntem, deja, renii moşului!

adio, noiembrie...

noiembrie a fost o lună ciudată. intensă, plăcută și dură deopotrivă. amăgitoare și confuză. nimic nu-mi pare nici acum la locul lui, e un pic de haos în existența mea. îmi sunt unele butoane blocate și caut un resort să mă țină pe linia de plutire. poate am obosit să lupt, poate e doar neputință.

nu aș spune că sunt resemnat însă. nu simt deloc asta, doar că sunt într-o amorțeală ce-mi gâtuie speranța. urc câteodată la suprafață, îmi umplu plămânii de aer și mă scufund din nou în lumea mea liniștită.

evadez uneori nevăzut și nebăgat în seamă în lumea voastră, însetat de lucruri frumoase. dar nu le mai văd. ori nu le mai știu căuta. e totul prea comun, e, parcă, o linie de la care nimeni nu se abate. mă plictisește sincer lumea asta.

dar știi ce-am observat? că e mai frumoasă atunci când îmi iau eu inima în dinți și calc dincolo de linia nemernică.

și, brusc, apaticul se animă.

și mai văd pe cineva zâmbind, și mai aud o vorbă bună. și mai văd un gest frumos. dar mă simt singur și dincolo de granița nevăzută. pentru că frumosul pare să nu vă mai incite, vă plictisește, sau nu mai aveți timp de el. vă urmăresc uimit și vă văd pe toti cu mintea într-ale voastre, cu căștile înfipte în urechi și cu privirea rece.

mă simt viu și capabil să rămân așa, dar la voi e doar o tresărire. zâmbiți și vă lăsați purtați o clipă de frenezia mea. și atât. voi nu-mi oferiți nimic, și nici nu sunteți dispuși la asta.

mi-e un pic teamă de luna decembrie și de tot ce va aduce ea. nu cred că va fi luna bucuriei sincere. a cadourilor, da. pentru că le dăm că așa trebuie, nu pentru că așa simțim. dacă n-o să vreți, o să râd și o să mă bucur și fără voi. și o să pun iar sub bradul meu de crăciun globul acela mic și roșu, în loc de cadourile voastre. și o să cânt colinda pentru sufletul meu. pentru că sunt încă viu...

un altfel de halloween...

mi-s pleoapele grele, dar ochii încă-mi râd. mâini nevăzute îmi învelesc trupul amorțit și știu că dimineața e prea aproape. și vântul s-a potolit, aud doar frunzele ce istovite se aștern pe pervazul alb și rece. umbrele se joacă cu mintea mea și ar trebui să-mi fie frică, măcar în joacă.

o dâră de lumină cade pe chipul meu încruntat de pe perete. eram încă la grădiniță atunci și cineva cu minte puțină a ținut să-mi adune zulufii în creștetul capului într-o sarmauă blondă.

mă pufnește râsul, dar e cel mai drag chip al meu. e săndel, așa cum încă mă alintă mama. săndel care adormea pe unde-l prindea moș ene. și-l prindea pe te miri unde, spre spaima alor mei. haha, nu m-am schimbat prea mult de atunci și sunt încă un copil. fără mască...

ticăitul enervant mă amenință cu trezitul și mă las pradă minunii nopții. și poate că am să-l visez pe acel mic misterios de pe perete. cu sarmaua lui cu tot... haha...

ciobul de apă...

nu-mi pot lua ochii de pe chipu-mi adâncit în balta vălurită de vântul rece al unei toamne deloc sfioase cu sufletele noastre. încap multe în ciobul de oglinda ce parcă a prins viață. e și luna, sunt și norii grei ce se lovesc într-una, orbiți de întuneric. mă gândesc că aleargă spre păsările ce le-au lăsat cerurile pustiite și că, în goana lor, se sprijină pe umerii mei.

ochii-mi strălucesc în lumina sâcâită de zbaterea nopții și mă las, parcă, purtat în lumea ciobului de apă rece. mi-e mintea încâlcită de prea multe și am nevoie să mă scufund în peticul magic.

să plutesc și să privesc cerul, doar asta-mi doresc acum. să mă las purtat de unduirea lină și să întind mâna după stelele ce s-au luat la întrecere cu norii bezmetici de singurătate. să-l privesc pe cel de dincolo, din lumea lui mare. să ating fruntea-i încordată și ochii ce n-au mai râs de mult.

îl văd curios. și intrigat. și extrem de încordat. fumează, dar asta nu-l mai liniștește de la o vreme și îl simt gata să o rupă la sănătoasa. i-aș da din puterea nopții și din dârzenia toamnei. din asprimea vântului și din dulcea trecere a stelelor.

mă simt vinovat și știu acum că l-am lăsat pradă lumii lui mari. îl văd aplecat de-asupra mea și ochii lui îmi cerșesc speranță și mă ard. îl văd aplecat nefiresc de mult și îi pot simți răsuflarea agitată. îmi trec mâinile peste barba lui nerasă. e mai aspră ca de obicei și parcă mai întunecată. stă proptit cu pumnul în bărbie și mă privește fix. îi aud gândurile și poveștile încă nerostite.

aud iar clinchetul metalic și scăpărarea de o clipă îi luminează chipul încă frumos. mi-e drag să-l aud iar turuind despre temerile și neliniștile lui. despre micile lui bucurii neînțelese de nimeni. mă învăluie în fumul aspru și nu-l mai văd.

refuz să mai privesc stelele. și nu-mi mai sunt dragi nici norii și nici luna parcă plictisită. închid ochii în plutirea mea pe luciul ciobului de apă și nu vreau decât să-l ascult. fericit de regăsire. atât...

ți-am deschis ușa, toamnă...

furat de moliciunea verii, am uitat că vii neștiută și te arunci flămândă peste simțurile noastre. de câteva zile, respir înfrigurat aerul tare al dimineților și văd soarele resemnat undeva printre frunzele înțepenite de mândra noapte.

semnele au fost destule dar nu am știut să le vad, și am pierdut din nou spectacolul fascinant al schimbului de gardă. cerul s-a burzuluit și el zdravăn de câteva ori și a rămas pictat cu florile mari de apă peste astrul ciudos, ce parcă merge tot mai grăbit la culcare. am simțit zbaterea stropilor mari și reci pe trupu-mi pârjolit de soare, și tot n-a fost de-ajuns. mi-au râs ochii de bucurie privind soldații războinici din înaltul cerului, dar n-am crezut o clipă, toamnă, că ești tu.

acum știu c-ai biruit pe nesimțite și mai știu de ce-mi sunt simțurile îmbătate. ești măreață, tu toamnă, și toți războinicii tăi. nu vreau să mă satur de tine degrabă. pentru că mi-a fost dor. așa cum mi-a fost de marea mea și de stâncile mângăiate de revărsarea venită de dincolo de toate.

mi-ai deschis ochii și m-ai lăsat să văd din nou veștmântele tale croite din culoare și mirosuri tari. am călcat țărâna moale și le-am spus deja frunzelor vorbe de rămas bun. am atins apa jucăușă și i-am simțit răsuflarea rece. am primit vântul în dar și lumina amorțită a serii prea grăbite.

nu te place încă multă lume, dar nici că-ți pasă. știi să supui și să seduci. e ca-n viață, frumusețea nu face decât să ne aducă aminte mereu că trebuie să coborâm printre ceilalți. și s-o prețuim.

din partea mea... ți-am deschis deja ușa, toamnă...

micile bucurii ale vieții...

de ceva vreme viața e frumoasă și bună din nou pentru mine. am lăsat cu totul în urmă haosul provocat de despărțirea traumatizantă de acum două primăveri. e unul în care am redescoperit micile bucurii ale vieții. și zi de zi, parcă descopăr altele și altele. semn că am învățat să simt și să văd din nou. e o senzație unică să te lași copleșit de nebunia frumoasă din jurul tău. și n-am de gând să-mi mai refuz nimic din ce-mi oferă.

și-am învățat încet încet și să dau. mă iubesc descoperind că tocmai am zâmbit, că am oferit o floare sau că am făcut pe cineva să râdă. mă iubesc descoperind că tocmai mi s-a făcut un compliment, că mă simt dorit.

îmi place să văd sălciile aplecate de vântul de seară. râd cu poftă de încăpățânarea lui dino în zbaterea lui cu rațele din mijlocul apei, și atunci când mă stropește fericit din cap până în picioare, sau când mă torturează cu limba lui lungă și umedă.

privesc cu drag florile în lumina caldă a lunii, sau trecerea lină a norilor pe cer. îmi afund fața cu nesaț în dulceața iasomiei răsărită iar parcă pentru a-mi zăpăci simțurile. mi-s dragi străzile goale noaptea și felinarele ascunse după coroanele copacilor. liniștea nopții și dansul umbrelor. răcoarea nopții și adierea ce-mi desfată trupul despuiat, încins de soarele care a mușcat din mine de-a lungul întregii zile.

și atunci, parcă îți vine mai ușor totul. și să răspunzi cu un zâmbet răutăților, și chiar să nu-ți mai pese că ești în concediu cu buzunarele goale. e magia micilor bucurii ale vieții... 

rugă pentru îngeri...

vreau să ajung la îngerii ce te îmbrățișează în fiecare noapte. să-i rog să mă lase și pe mine să văd chipul tău cufundat în perna moale. să-mi trec neștiut mâna prin părul ce-ți ferește ochii de lumina lunii. să înțeleg de unde vine zâmbetul acela liniștit de pe buzele tale.

te privesc flămând de tine pe după florile din glastră și mă rog vântului să danseze cu perdeaua ce-mi stă stavilă privirii nesătule. am bătut atâta drum și oasele-mi sunt grele, dar mi-e sufletul plin de drag că te pot veghea acum. și mă rog norilor să plece și lunii să vină lângă mine. și chem stelele. și mă rog iar vântului, să le împrăștie peste trupul tău mic ce se joacă cu îngerii. am de pe drum și o ramură de liliac și trei margarete pe care aș vrea să ți le prind în păr. și mă rog iar îngerilor să mă lase și pe mine în joaca lor cu tine.

strângi în brațe perna mică și aproape că-ți aud bătaia domoală a inimii. ești atât de frumoasă în scăpărarea stelelor și în potolita lumină a lunii. ațipesc cocoțat ridicol pe fereastra ta și în vis mă joc cu părul tău. văd și tresărirea lină a ochilor ce m-au fermecat atunci și, iar, acel zâmbet ce m-a năucit. îți ating ușor fruntea și cobor pe nas în jos. mă las purtat de conturul buzelor și degetul îmi este pârjolit de respirația ta. aud mai limpede vocea tihnită a inimii tale. aș vrea să te sărut, dar mi-e că-ți tulbur pacea.

dansul vântului s-a încheiat, luna și stelele au plecat la culcare și liniștea m-a trezit din visare. aud florile din glastră spunându-mi bună dimineața și foșnetul unor aripi. să fi fost îngerii ce mi-au ascultat ruga?

e vremea să plec, dar drumu-mi va fi ușor acum. și nu știu dacă vei mai găsi margaretele mele împletite în părul moale și nici ramura de liliac lăsată pe geam. dar poate-ți vei aminti că am fost și eu în joaca cu îngerii tăi. și poate vei mai auzi și ecoul buzelor mele ce ți-au șoptit că... te iubesc.

iubire într-o noapte fără stele...

e târziu în noapte și mă cert în gând cu pescărușii ce țipă isteric pe sub norii grei. mă uit la perdeaua ce dansează dincolo de fotoliul maroniu și simt adierea vântului ce împrăștie prin cameră fumul albastru al țigării ce-și irosește menirea în scrumiera mult prea plină.

ochii mi s-au liniștit și mă văd, parcă, din partea cealaltă a laptopului, cu fața luminată de albul ecranului, în întunericul vioi din cameră. mă văd zâmbind frumos. mi-ar plăcea să-mi faci o poză așa acum, și apoi să mă iei de mână și să mă duci pe plajă. mă duci?

aud de departe revărsarea necontenită. nu sunt stelele să mă ajute și nici luna să-mi lumineze drumul, dar știu încotro s-o iau. îți strâng palma mică și coborâm încet pe treptele abrupte. prietenii mei înaripați țipă bezmetici în continuare. știu că mă așteaptă acolo și vreau să-i vezi și tu, așa nevăzuți cum sunt.

ne afundăm în nisipul fin și îmi petrec brațele în jurul tău. să știi că visam demult la clipa asta. să ne plimbăm împreună cu marea, cu valurile și cu noaptea. și cu norii, și cu adierea ce vine de dincolo de lumea asta.

e mult prea întuneric și am senzația că ajunge doar să mă ridic pe vârfuri ca să rup o bucată din norul greu și mai apoi să-l spulber spre tine cu un suflu ușor. exact ca și cu păpădiile.

câinii ne latră, dar o fac numai pentru a nu ne rătăci, iar pescărușii dansează deja în jurul nostru. e și simplu să ajungi acolo unde nisipul face dragoste cu apa de când lumea. trebuie s-o ții doar înainte. gemetele iubirii vin peste noi, așa înlănțuiți cum suntem.

oare te-am simțit tresărind? oare ai auzit și tu glasul iubirii veșnice? simți și tu cât de intim e totul aici? călcăm parcă rușinați prin nisipul moale și avem senzația că am devenit niște mici voyeuri.

dar e deja prea târziu să ne întoarcem. avem ochii mari și, brusc, frigul s-a risipit. stăm așezați pe rodul iubirii magice, iar vorbele am uitat să le mai rostim. visăm și ne imaginăm însă multe. îți aud respirația grea și vreau să ne iubim cu sufletele și cu inimile. vreau să te iubesc ținându-ți mâna în palmele mele mari și să-ți picur pe buzele uscate dulceața sărată a mării.

vreau să iubești și să vezi marea așa cum am văzut-o eu zilele astea. nu așa cum o știai și cum o iubeai. vreau să vezi cât e de frumoasă și când e singură, și fără soarele pe cer. să o vezi când are chef de joacă, dar și când parcă pe lumea asta e doar ea cu norii. să o vezi atunci când parcă încremenește și nici măcar vântul nu se încumetă să sufle.

vreau să te sărut atunci când valul se sparge de bolovanii colțuroși. să aduni în palmă cochiliile goale, care-ți vor aminti mereu de vuietul iubirii noastre într-o noapte fără stele. și n-o să-i vezi nici atunci, dar vei știi că pescărușii sunt tot acolo, țipând bezmetic ca și acum...

cine ești?

vreau să știu cine esti.

vreau să te privesc dormind. să aud inima-ți potolită și respirația ușoară ce-mi încălzește pieptul. să-ți veghez somnul și să sărut ochii ce tresar în visu-ți lin. să-ți mângâi obrajii și să-mi trec mâna prin părul tău. să-ți șoptesc că te iubesc până ce ochii-mi se închid și gândul vrea să te revadă în visul meu, de acum.

vreau să-ți văd chipul în lumina dimineții, vreau să văd cum îți întinzi trupul în cearșafurile mototolite, cum îți freci ochii încă grei de dulcele nopții. zâmbetul complice și buzele ce încă simt atingerea mea.

vreau să văd cum îți strângi părul la spate și brațele ce mă cheamă. trupul ce coboară din patul nebuniilor noatre. urma tălpilor tale în covorul moale și privirea aruncată peste umerii dezgoliți. sărutul tău aruncat din pragul ușii.

vreau să te văd mușcând din pâinea rumenită și caldă și să fie buzele mele cele care-ți sorb mierea picurată din colțul gurii. să-mi cuprind obrajii și să te privesc, așa, în neștire. să văd cum dimineața nu mai vrea să plece dintre noi.

 vreau să te văd amestecându-te printre oameni și să fiu invidios că toți aud bătăile inimii tale. să fiu însă fericit că bate pentru mine. să te găsesc mereu doar căutând cu privirea petalele din margaretele pe care ți le-am dăruit pentru fiecare secundă departe de mine.

vreau să-mi spui cine ți-a furat primul zâmbet și primul sărut. cum a fost prima ta păpușă și banca de la școală. să-mi spui ce-ai desenat și cum ai râs din suflet prima oară. cum era camera ta. grădina bunicii și cum stăteai cu picioarele goale în pârâul din spatele casei. să-mi spui cum alergai printre flori, cum iubeai copacii din pădure. să-mi spui despre rochița ce-ți dezvelea pentru prima oară genunchii.

vreau să știu cine ești.

vreau să-ți spun "bună dimineața!" și vreau să-ți spun la nesfârșit "să dormi frumos, minune!". că mi-e mereu dor și poftă de tine. că nu mă satur de bucuria din ochii tăi, de privirea și atingerea ta, minune...

omului bun...

ai fost mereu pe urmele mele. erai tu, cel care atunci când plângeam îmi spuneai să mă opresc. și-mi secai lacrimile cu bunătatea ta. erai tu cel care îmi prindeai capul plecat și-l ridicai spre lumină. m-ai învățat să mă bucur din nou, să râd cu inima și să mă scutur de tristețe. erai mereu altul, dar același. omule bun, n-ai zis niciodată nu și ai venit ca-n totdeauna la întâlnirea cu sufletul meu pustiit de amărăciune și deznădejde.

mi-ai întins mereu mâna și m-ai tras spre viață. nu mai sunt ologul, nici orbul și nici lașul de atunci. și-ți spun cu drag, acum, că am prins puteri. și ca mă năpădesc dorințele. și că am curajul să vreau. și că am curajul să fac.

tu, să-mi mai stai alături, omule bun. mă cuprind senzații ce încă mă amețesc. frumusețea îmi dă iar fiori și-mi simt genunchii moi. caut din nou atingerea ce mă copleșește și privirea ce-mi aduce buchetul de maci în obraji.

tu, omule bun, să-mi mai stai alături. și să te bucuri când vezi că am o inimă de dat și un suflet de bucurat...

când dragostea te ia la țintă...

simt apropierea Paștelor și sunt al naibii de ferice, simt cum bucuria mă cuprinde încet. și cum nerăbdarea își face loc în suflet. sunt iar copilul mare care se vrea curat la întâlnirea de taină de la miezul nopții, fericit că va duce acasă, între palmele tremurânde, lumina celui înviat din morți.

e aproape, atât de aproape clipa mult visată încât e chiar palpabilă. după cum e și momentul pentru a vorbi despre iubire, poate mai mult ca nicicând. nu-mi pot explica de ce, dar ceva mă împinge să mă gândesc acum la iubirea de început, la dragostea la prima vedere. nu mi s-a întâmplat asta de multe ori în viață și nici nu pricep exact de ce. poate că e de vină îndărătnicia mea, poate mândria prostească de mascul, poate, poate...mda, nu e chiar în regulă și mi-am promit să stau mai mult de vorbă cu mine pe tema asta.

nu recunoști, dar ți-e dor parcă toată viața de momentul în care te înmoaie o simplă privire, un zâmbet abia răsărit în colțul buzelor, de ochii care se împlântâ fulgerător într-ai tăi. și simți, între doar două bătăi sălbatice ale inimii, că știi că este chiar privirea, zâmbetul și ochii pe care-i poți iubi așa cum nimeni n-ar putea să o facă. este exact clipa în care obrajii își iau culoarea macilor, iar respirația o ia razna parcă fugărită de locomotiva fumegândă și nărăvașă care stă să te facă una cu pământul. este exact clipa în care mintea refuză să mai gândească, paralizată de șocul care a ascuns totul în jur. e clipa în care nimic nu mai contează în afară de privirea, zâmbetul și ochii care îți bucură fiecare părticică a trupului. e ca și de Paște, când ceva la fel de frumos prinde viață.

cred ca devii foarte frumos în astfel de momente. ești frumos de timid, te fac frumos cuvintele ce uneori par fără logică, ești frumos de fâstâcit și de aiurit. te face frumos zâmbetul ce ți-a desenat poate puțin ridicol fața și privirea aruncată undeva peste tot ce bântuie în jurul tău. și vrei, brusc, să atingi, să asculți, să privești, să te lași îmbătat de mirosul iubirii.

nu mereu ți-e sortit însă ca atingerea nebun de dulce a frumosului să lovească și în cel care te-a azvârlit în înaltul cerului și de-asupra lumii prea zorite să mai vadă că mai sunt priviri, zâmbete și ochi care emană iubire, așa, pur și simplu. și atunci, oftezi. și nu-ți rămâne decât să te mai bucuri de magia clipei. și să te mai alinți cât poți, și neștiut, cu acea privire, cu acel zâmbet și cu acei ochi. și să-ți dorești ca toate acestea să fie iubite și adorate de cel mai norocos decât tine, așa cum ai face-o și tu. și nu, chiar nu-ți mai rămân multe de făcut. poate doar să mai așezi, ca din senin, o ramură de liliac înflorit acolo unde dragostea te-a luat la țintă...

țară și oameni de rugină...

am călătorit zilele astea cu trenul. de nevoie. vreo șase ore. pe zi. și m-am întristat. atâta rugină n-am văzut în viața mea în interminabila aventură cu mașinăria ce-ți tâmpește simțurile și nervii. am văzut atâta uscăciune și putreziciune cât pentru o viață. atâta sărăcie și delăsare.

și trebuie doar să ridici privirea și să vezi că și omul e precum țara sa. ruginit, uscat, putred, sărac și delăsător. și un de doi bani șmecher, la fel ca purtătoarea de chipiu ceferist care fuma în cabina goală a mecanicului de locomotivă, cu grăsimile întinse pe jilțul moale și cu storul tras la jumătatea geamului săgeții albastre. nu conta că o făcea sub privirile pofticioșilor înțepeniți și amorțiți în scaunele tari și că nenorocirea albastră nu întrece nici măcar o scroafă gestantă abia trezită din somn. nu. ea era grasa apretată și cu chipiu albastru, care în trenul ei își permite să-și sufle mucii negrii pe cămășile fiecăruia dintre cei de la care își mai suge încă lunar salariul.

și ca grasa cu chipiu sunt dureros de mulți. bunul simț a devenit ridicol, am devenit un neam dominat de ură și și de neîncredere, un neam de lași și de fricoși. o șleahtă de zeflemitori cu cel care mai vrea, în naivitatea lui, să-ți mai aducă o rază de soare în întunericul în care rătăcești. o gașcă care a uitat că mai există și lucruri frumoase dincolo de mocirlă. o adunătură de clevetitori și mai degrabă suspicioși. o haită de pungași mărunți și de nesimțiți.

e imposibil să scapi de rugină, de stârpiturile care-și rup dinții să muște din ea. caut să-mi zăresc camarazii dar mi-e tot mai greu să-i văd. eu nu vreau să simt gustul ruginei, dar mi-e tare greu să mai cred că ceva se mai poate schimba în bine într-o țară hohotită și hăhăită de gașca nebună. și te întrebi dacă mai merită să te zbați într-o lume a demenței verbale și faptice. eu încă mai cred, însă, că vorba bună și gândul de frumos mai au o șansă. e tot mai greu însă să dai de resursele care să te împingă prin borhotul amețitor, cel puțin pentru mine. mai visez încă la fapta bună, la compasiune, la mâna întinsă celui aflat în nevoie, la a spune mulțumesc.

și promit că data viitoare o să-i smulg țigara din gura nesimțitei cu chipiu albastru și o să i-o bag în fundul gras. nu mai am chef să-i spun pământului astuia iubit o țară de fier vechi. nici la propriu și nici la figurat. te bagi?

primăvara ca un dar...

am simțit mirosul primăverii și astăzi. am văzut copaci înfloriți și flori opintindu-se să se nască din pământul uscat.

am văzut zâmbete și am auzit râsete. am văzut atâta lume plimbându-se tihnit pe malul apei. am văzut Someșul mare și frumos ce aluneca voios la vale.

am văzut gâlme de copii ce-și bucurau părinții făcând primii pași ocrotiți de razele soarelui.

am simțit iubire în aer, am simțit miros de bucurie și voioșie.

am văzut magnolia înflorită și mi/am desfătat sufletul cu mirosul îmbătător.

am luat de la copacii din cale un strop de viață, o ramură cu frunze verzi și o floare albă, le-am pus în glastră iar la mine în cameră e acum miros de primăvară.

am lăsat soarele să-mi ardă obrajii și să-mi încălzească trupul. e atâta frumusețe în jur, să ne bucurăm deci de darul primit. primăvara o simt mereu ca și crăciunul, prindem iar viață, găsim lumina din noi și bucuria de a trăi din nou.

mi-e deja dor de cireșe și de căpșuni. de apa rece de izvor și de picioarele goale răcorite în iarba învelită de roua dimineții...

ia-mă de braț și spune-mi "tu"...

nu sunt eu, clar că nu. simt că trăiesc în alt corp, nu-mi recunosc nici chipul din oglindă. nu recunosc nimic din ce credeam că știu. e tare bizar să trăiești cu cineva despre care nu știi nimic. m-am trezit brusc într-o lume necunoscută. singur, cu dureri de cap și acid în stomac. deprimat, contrariat, frustrat, îngândurat, alambicat și (...)at.

am ajuns să tânjesc după raza de soare, după un gest și o vorbă care nu mai vine. văd atât de departe ziua de ieri. văd deja departe și ziua de astăzi, după cum nu reușesc s-o deslușesc pe cea de mâine. mă simt ca un animal hăituit și vlăguit. confuz și nesigur până și pe culcușul ales în noaptea asta. mi-e frică să adorm pentru că știu deja ce voi visa. sau poate trăiesc aievea.  nu mai știu.

recunosc, am nevoie de o injecție cu bine. și de o perfuzie. am atâta poftă să sug un dram de energie, să-mi umplu plămânii de aer curat. am nevoie să aud voci, am nevoie să văd fețe, am nevoie să-mi regăsesc identitatea, de un scop, de un țel. nu pot trăi în abandon și nepăsare. în neștiință și în întuneric.

alerg de ceva vreme pe străzile pustii în speranța că va veni și dimineața. e lungă și urâtă noaptea asta. mă opresc să-mi trag sufletul necăjit, să-mi potolesc bătăile prostești ale inimii mele triste. și mă gândesc dacă tu mai ești pe undeva, dacă dormi sau rătăcești ca mine înfricoșat de spaime și neliniști.

să știi că te caut mereu cu privirea, măcar de te-aș găsi. să nu mai fiu atât de singur. am împărți răul pe din două și poate am reuși să ațipim. un pic. cât să putem alerga din nou după lumina lumii. hai, nu mă lăsa să te las în noaptea rece. pentru că e unica noastră șansă să evadăm de aici.

ia-mă de braț și spune-mi "tu"...

fericire pe bani...

m-am săturat să aud persoane care spun cu energică convingere că o relație sau o căsnicie nu trebuie să fie afectate de lipsa banilor. și aud des argumente care invocă existența cuplurilor care nu au bani, dar care trăiesc bine mersi și fără ei, uniți fiind de alte lucruri, gen iubire, dragoste și alte cele.

m-a stârnit cineva cu o discuție pe tema asta și am ajuns să mă enervez cumplit, văzând vehemența cu care argumentele mele erau expediate instantaneu, ba și catalogate drept banale motive și pretexte folosite doar de către cei care nu doresc implicarea într-o relație în care banii să nu aibă un rol bine definit. nimeni nu mă mai poate convinge că fericirea n-are a face cu ce ai în portfofel. dar nimeni, pentru că am trăit totul pe pielea mea. și acum, privind retrospectiv, văd cum toată fericirea mea, toată căsnicia mea minunată, a fost ciopârțită în timp, bucată cu bucată, de problemele financiare. văd cum temelia unei relații incredibil de frumoase a fost măcinată minut cu minut și imperceptibil de toate chestiunile în care apăreau în discuție banii. și nu le dădeam importanța cuvenită, închideam ochii amândoi, trăgeam aer în piept în nădejdea că iubirea ne va face să trecem peste toate neajunsurile. a mers asta până am și început să o gândim tot mai des, să o conștientizăm dincolo de iubirea noastră, să o spunem cu voce tare. am căutat și soluții, însă n-a fost să fie, ba a fost și mai rău când măria sa statul român a avut nesimțirea să bage mâinile adânc în buzunarele noastre. și de atunci a început și sfârșitul iubirii noastre care s-a cam dat cu capul de pereți și iar fericirea noastră s-a făcut țăndări.

nu mai vreau să aud niciodată că partenereul meu, iubita sau soția mea îmi spune ca au sunat iar ăia de la bancă după rate și că n-avem de unde plăti, nu vreau să mai văd teancuri de facturi neplătite și nici nu mai vreau să fiu nevoit în viața vieților mele să vând ceva drag mie sau ei, doar pentru a achita te miri ce. nu mai vreau să simt cât voi trăi frustrarea și umilința de a nu putea cumpăra celui drag o floare, o singură floare pentru că nu-mi permit. nu mai vreau să simt pe obrajii mei lacrimile de tristețe ce curg din ochii celui drag rămas neputiincios în fața evidenței, dezarmat și descumpănit. nu vreau să mă mai simt neputiincios, dezarmat și descumpănit că nu-i pot oferi sufletului meu pereche măcar o parte din ceea ce merită și vreau să-i ofer. nu mai vreau să destram vise frumoase. nu mai vreau să fiu nevoit să mă despart încă odată ființa dragă și de casa visurilor mele și să mă refugiez într-un cotlon întunecat, în suferință și mare tristețe. nu mai vreau. și nu doar că nu mai vreau, nu mai pot trece prin așa ceva. mai bine singur, chiar dacă asta va însemna până la capătul de drum.

și să nu-mi vină mie nimeni acum cu teorii frumoase și să-mi explice cu mare îndârjire că iubirea învinge toate greutățile, că fericirea e clădită pe alte coordonate ce nu au legătură cu partea financiară. nu am nevoie de asemenea profeți, că mă enervez urât de tot și cine știe ce naiba mai fac! poate că o să-i trag un pumn în moacă, poate un picior în gură, poate o să-i spun doar că e cretin sau poate o să-l las doar să trăncănească pe mai departe în ignoranța și lumea lui ideală. și o să-i cer doar să mă caute atunci când va descoperi secretul iubirii și fericirii cu burta și portmoneul gol. știu, însă, că-l voi vedea pentru ultima dată...

vorbe din ploaie...

îmi las picioarele să calce cu voluptate ochiurile de apă de pe trotuarul negru. mi-era dor de pleoscăitul molcom ce răzbate de sub tălpile-mi grele. simfonia stropilor a început de mult și mă strecor neștiut pe locul meu din mijloc. concertul cerului e în noaptea asta doar pentru pian și adierea blândă a vântului. sunt deja parte din muzica nopții și nimic din jurul meu nu tace. aud sunetul apei ce se lovește de cozorocul căciulii și imediat, la doi pași, tresărirea frunzei dezmorțite de clapele cerului. și iar și iar, și mereu altfel.

pașii îmi lunecă agale prin ploaia blândă și neostoită. unde să te grăbești într-o astfel de noapte? ce altă tihnă mai dulce poți avea decât să fi părtaș la nașterea muzicii în îmbrățișarea nopții? stau prostit și privesc la pânza umedă ce nu contenește să cadă. îmi descopăr capul, mă las în voia simțurilor și-mi simt sufletul parcă mângâiat de vorba dulce a mamei. sunt acum cu totul copilul nopții și al ploii. fiul rătăcitor sosit acasă la sărbătoarea bucuriei.

mai știți cât e de frumoasă ploaia când cade drept și se înfige ca o suliță în pământul reavăn? mai știți că stropii se transformă în pietre prețioase și că toate mașinile strălucesc în lumina nopții? mai știți că frunzele copacilor dansează nebun de frumos la atingerea apei? mai știți aura licăririlor de lumină de pe marginea drumului? mai țineți minte sunetul apei călcate de roțile ce se grăbesc să te ducă acasă? știu că nu...

nu e lume multă pe stradă, aș spune că e chiar pustiu. am mai întâlnit drumeți în calea-mi lungă, dar niciunul nu părea desfătat de frumusețea din jur. încruntați și grăbiți, păreau mai degrabă nemulțumiți de vorba cerului.

noaptea ajunge doar să faci un pas în lături, pe aleile întunecate, și să te trezești într-o altă lume. nu mai auzi nimic și abia dacă mai vezi cărarea pe care trebuie să apuci. ghid îți este doar atingerea umedă a frunzelor și asfaltul înfundat de pașii celor care acum dorm. o lumină beteagă de mai încolo împrăștie umbrele pe blocurile obosite. nu mișcă nimic, totul e încremenit. și parcă vezi dincolo de ferestrele întunecate. copii cu povestea spusă și adormiți cu degetul în gură, un el care strânge o ea în brațe și un câine care mai suspină după frumoasa de pe malul apei. până și blocurile nu mi se par altceva decât niște umbrele uriașe puse de veghe la pacea somnului.

sunt ud din cap până în picioare și prin sticla ochelarilor mei mai văd doar diamantele așternute de apă. o să ajung curând acasă dar parcă nu mi-a ajuns. știu însă că voi adormi cu muzica ploii în gând și voi visa dulcea noapte până când lumina zilei îmi va ridica pleoapele și mă voi bucura privindu-te, lume...

rolul chilotului în natură...

de regulă, este acel ceva care te cam strânge și constrânge. e acel ceva ce desparte lumea în două tabere, de stânga sau de dreapta, în oameni sau neoameni, în adevăr sau minciună. însă el este mereu la mijloc. că e mic sau mare, subțire sau lat, gras sau slab. cam orgolios și, ades, răzbunător. pentru că lui îi place să aibă totul sub control, să știe mereu ce fac cei din stânga, și de ce cei de-a dreapta lui nu reacționează.

se vrea drept și semeț, doar că vânturile îi mai provoacă grețuri. și atunci i se apleacă. drept că nu multă vreme. cei de-a dreapta îl trag repede la loc și-l aduc în același echilibru relativ stabil, de-asupra hăului negru. îi place supușenia și adoră limba bine țintită. da, se umezește repede și tremură de plăcere. se cam înmoaie, dar nu se lasă. în timp a dobândit imunitate și la vânturi, iar cu mirosul o scoate cumva la capăt. la celălalt capăt însă.

nimeni nu-i știe originea, doar că există. și că e la modă. și că e mereu înconjurat de elasticul ce-i limitează universul strâmt. de regulă același, până este aruncat la gunoi. evident, e genul de chilot care se luptă din răsputeri să nu ajungă printre alte lucruri rău mirositoare. uneori îi iese, alteori însă nu.

în ce mă privește, pentru mine nu mai există. îi las pe alții să-i probeze și să-i poarte până se satură. care se vor sătura, pentru că vor fi destui vrăjiți să se afunde periodic în hăul întunecat...

iubesc căcatul ăsta de viață...

ce resort ne împinge să ne încăpățânăm să ne lovim cu capul de pânzele albe și să încercăm să vedem dincolo de ele? ce ne face să ne agățăm de ceva ce doar noi credem că putem apuca? și asta în ciuda evidențelor și a principiilor unei societăți din ce în ce mai degradate? care să fie explicația că persistăm în acțiuni pe care toți le văd sortite pieirii? ce ne dă nouă sentimentul că facem bine ce facem sau că acțiunile noastre nu vor dăuna celorlalți? contează asta sau nu? contează că că încăpățânarea noastră poate distruge sau salva o relație? îndărătnicia poate sau nu poate fi controlată?

avem nevoie de îndărătnici în jurul nostru? cu siguranță că da, altfel am fi niște oi mânate de un vlăjgan lânos pe cărările doar de el îngăduite.

n-am nevoie de nimeni care să-mi explice că acțiunile mele sunt sau benefice pentru unul sau altul și nici nu mai vreau să fac compromisuri. am făcut destule, chit că nu știam că ce fac se cheamă așa. m-am regăsit și vreau să-mi trăiesc viața așa după cum o consider eu de cuviință, nu dictată de nevoile unuia sau altuia care, la un moment dat, poate să-mi fie chiar drag. într-atât de drag încât să fac lucruri pe care nu le visam niciodată. doar că, i'm too old for this shit, cum s-ar spune. că-mi sunt înțelese și acceptate acțiunile, bine, că nu sunt înțelese și acceptate, și mai bine. viața e atât de simplă și ne chinuim mereu s-o complicăm. și ne legăm, încăpățânați, de momente și lucruri pe care le-am mai trăit, convinși fiind că doar așa trebuie să fie. că doar așa trebuie să ne trăim viața, și că orice îndrăznește să se abată de la comun e nedrept.

refuzăm să luăm și altceva ce e bun de la viață. căcatul ăsta de viață am văzut că-ți oferă o infinitate de variante de a trăi. bine. dar suntem prinși în chingile unui tradiționalism și a unei educații de multe ori precare, care ne închid pleoapele și ne refuză și mai frumosul din viață. să fie tot încăpățânare aici? să fie frica de a accepta că viața e frumoasă oricum, cu sau fără prejudecățile și blocajele mentale ale existenței prea mult alterate de tradiționalismul în care ne zbatem?

trebuie doar să deschidem ochii. larg de tot. și să începem să vedem lumea cu alți ochi. cu ochii celui care vrea să cunoască și să iubească altfel decât o fac majoritatea oamenilor. să nu ne mai fie frică să trecem la un nivel superior. să educăm și să iubim în ton cu vremurile. nu mai vreau să trăiesc aidoma părinților, bunicilor și stră-stră-bunicilor mei.

m-am săturat de obiceiuri, de tradiții și de tot ce aduc ele. sunt doar un blocaj în calea evoluției noastre. sunt doar o barieră în calea evoluției umane. un hop pentru care merită să te sacrifici pentru a-l trece. închide ochii și încearcă să vezi altfel acțiunile celor din jur, și nu le mai judeca raportându-te la ceva ce a fost, raportându-te la ce spune lumea din jur. nu mai dau doi bani pe ce spune lumea din jurul meu. mi-am câștigat acest drept. mi-am câștigat libertatea să văd lumea prin ochii mei. prin felul meu de a fi. caut utilul și plăcutul acolo unde nimeni nu îndrăznește să gândească. și o fac fără remușcări. și fără a mă gândi la consecințe.

iubirea și felul în care o manifești trebuie să răbufnească din interior, ca un vulcan în erupție, nu comandată și trăită după cum o fac toți. ești o personalitate aparte, ești un individ unic în lumea asta. iubește cum n-a mai făcut-o nimeni până acum. contează că ți-e inima plină de bucurie, sau ți-e teamă că te vede vecinul cu un bărbat de mână? hmmm... grea întrebare!

poveste de primăvară...

picioarele mi-o luau razna pe iarba udă. alergam întruna și nu mă mai uitam demult înapoi. alergam ca un bezmetic cu brațele desfăcute larg și cu ochii ațintiți la cer. ploaia-mi biciuia nemilos fața și simțeam gustul sărat al lacrimilor înecate în revărsarea de pe obrajii mei fierbinți.

echilibrul îmi juca feste și mă trezeam într-o clipă cu fața în iarba ce mirosea a pământ abia ieșit din strânsoarea zăpezii. mă ridicam și-mi continuam alergarea disperată. era deja o luptă surdă cu dâmburile ce-mi stăteau în cale și-mi aruncau trupul obosit în țărâna umedă. pe cer, iadul se dezlănțuise de multă vreme. priveam prostit luminile frânte și așteptam bubuiturile care să-mi spargă timpanele.

am îngenuncheat istovit printre margaretele rănite de potop. am desfăcut larg brațele și m-am lăsat în voia furtunii nemiloase. respiram aerul cu miros de primăvară. nu voiam să mă opresc din alergare. călcam apăsat covorul verde cu genunchii-mi acoperiți de lacrimile pământului. spuneam Tatăl Nostru cu vocea-mi înecată de stropii tari și voiam să audă toată lumea că-mi cer iertare. bătăile apucate ale inimii m-au oprit din mersul chinuit.

îmi simțeam deja genunchii zdreliți și încălziți de sângele îngroșat. suflul sălbatic mă împingea înainte, dar am renunțat. m-am prăvălit în iarba năclăită. nu voiam decât să adorm și să mă pot ruga în continuare.

am tresărit cândva în liniștea ce amorțise totul în jur. respiram odată cu iarba și florile în sfârșit potolite după răbufnirea cerului. îmi era plină gura de pământul aspru și-mi simțeam neuronii adunați în țeasta-mi cheală pentru a încropi un gând. unul singur.

am încercat să schițez un gest, voiam să văd dincolo de culcușul umed. dar atunci m-a pleznit. tare și o singură dată. eram deja în lumea albă și curată. și simteam, parcă la ralenti, cum lama ruginită a lopeții își făcea loc ușor în pielea ce se desfăcea ușor ca aripile unui flutur îmbătrânit, până s-a opintit în osul tare. voiam din nou să dorm. nu-mi mai doream nimic altceva. am închis ochii, dar n-am încetat să văd. eram eu acela răstignit pe așternutul verde. vedeam margaretele mele care-mi mângâiau trupul inert. și lumea ce-și făcea cruce la căpătâiul meu.

am simțit raza soarelui și adierea caldă a aerului strecurat de gura ce sufla iar viață în jur. îmi simțeam capul imens și scufundat în perna albă și moale. mirosea totul a proaspăt și a bucurie. meritam oare să deschid ochii să mă desfăt cu liniștea ce-mi cuprindea trupul vlăguit? din adâncul creierului însă impulsul nestăvilit mi-a descleștat brusc genele grele. fără putință de a reacționa. și am început să văd. și nu mai era nimic ca înainte. doar ușa era încă acolo. însă acum era larg deschisă...

după noroi și sânge...

e ca și când cineva înarmat cu un mop mi-a spălat creierul. apăsat și concentrat, vreme de mai multe zile. am trecut prin toate, prin febră, prin delirul vorbelor și al imaginilor, prin canicula minții și frigul pătrunzător al simțurilor.

toate m-au lăsat, aparent gol, vlăguit și vulnerabil. îmi place însă că pot vedea dincolo de toate astea. și mă simt altul din toate punctele de vedere. reîmprospătat. și mai puternic.

ce a fost rău s-a amestecat cu sudoarea ce mi-a năclăit așternuturile și veșmintele. s-a dus în jos pe țevile ruginite ale chiuvetei. n-am simțiti niciodată atâta salivă strânsă la un loc. și nu era nici măcar verde, nici măcar neagră, așa cum m-aș fi așteptat. era inimaginabil de limpede, însă prea multă. cu siguranță. mușchii se forțau, dar stăvilarul din gâtlej era de netrecut.

apucam amețit marginile reci de fontă și închideam ochii. îl vedeam roșu și iritat. îl simțeam dureros și stârnit până și de aerul ce cuteza să-l atingă. o rană deschisă peste care picura neîncetat acidul incolor.

mă zbăteam ca un apucat în patul mare devenit o mlaștină a neliniștilor. vedeam capete rupte și țeste zdrobite. femei violate și răstignite de copaci colțuroși. noroi și sânge. mă dureau urechile de țipetele înfricoșătoare. mă dureau ochii de samavolniciile văzute. dar mă surprindeam atent la tot ce mișcă, la toate detaliile, de parcă ar urma să-mi amintesc vreodată de toate pentru a le așterne într-o carte a ororilor umane.

privesc acum la luna de pe cer zbătându-se să iasă dintre norii groși și înghit cu nesaț aerul curat ce mi-a invadat cămăruța. e o senzație minunată să învingi boala. după cum e straniu și că suferința îți încarcă bateriile și-ți trage un șut în dos aruncându-te înainte, pregătit pentru o nouă bătălie. din care n-ai cum să ieși decât învingător. nu poate fi altfel. e așa de simplu. pentru că ăsta ne este destinul...

lumea mea de la etaj...

trăiesc un sentiment ciudat de libertate. și nu seamănă cu nimic din ce a fost înainte. sunt calm și mă simt în largul meu. fără constrângeri și fără limite. simt că pot să fac ce-mi doresc și că nu dau socoteală nimănui pentru faptele mele. am ales să zbor, să văd lumea de undeva de sus. și mă distrez copios. e, într-adevăr, ceva nou. alte fețe, alte culori, alte perspective. și nu calculez distanța până jos, pentru că nu e nevoie. nu vreau să mai cobor.

văd multe acum. aud și simt multe. sunt de-asupra clevetirilor și a imbecilității de jos. am ochi pentru altceva, pentru bine și pentru zâmbet. nici nu știu dacă vezi că sunt, de ceva vreme, aici sus. și, poate, nici n-are importanță dacă vezi. doar că eu te văd acolo jos. urât și rece. invidios și la fel de rău. nu-mi mai este milă de tine, nici măcar silă. ești tu, în lumea ta. și atât.

dau importanță gestului și minunii care m-a făcut să ajung aici sus. nu știu ce mi-a dat putere și stăruință în a urca. în a face să cred că sunt un om puternic și un învingător. poate că nici nu e așa. doar că am ajuns să cred al naibii de tare că sunt în stare să înfrunt multe. chiar și pe tine, cel de mult prea jos. că te pot strivi în palmele mele mari. poate că n-ar trebui nici măcar să te bag prea mult în seamă, doar că ești o stavilă în calea multora care ar vrea să urce pe drumul meu. și asta n-o suport.

 mai sunt ca mine, destui. e lumea mea, de la etaj. curată, frumoasă și simplă. și toți au ceva de povestit. mai mult sau mai puțin trist. doar că, spre deosebire de tine, tu muribund la poarta inutilului, noi am învățat să mergem la culcare cu zâmbetul pe buze. și mai știm și să ne trezim la fel...

eu. pur și simplu...

cred ca multe din legile nescrise ale firii trebuie rescrise. trăim, mulți dintre noi, într-o lume în care ne copleșesc tradițiile și prejudecățile. iertată-mi fie comparația, dar suntem ca biserica ortodoxă, închistată de valori și concepții din vremuri mult prea îndepărtate. ne ducem viața într-un anume fel, pentru că așa au trăit și părinții noștri, și bunicii la fel, dar și bunicii lor la fel. simt că pentru mine a venit vremea să mă scutur zdravăn de toate astea și să trăiesc iar, doar așa cum simt. și poate că o și fac de ceva vreme încoace, de când am putut să văd viața cu alți ochi, de când îmi vin în minte momente și trăiri de cândva.

am fost un rebel mereu în ceea ce privește comunul. de mic copil voiam să fac multe pe dos față de cum eram învățat. de școală, sau de părinți, de societate în general. aveam o senzație ciudată de libertate, de un altfel de trai, mai atrăgător, mai incitant. unii ar spune acum că e vorba de egoism, și poate că așa e. dar poate că și egoismul ar trebui să-l privim altfel. nu ca pe un defect, ci ca o calitate. nu văd nimic rău în a te gândi mai mult la tine, să fii tu interpretul unui rol principal într-o lume în care valorilor li se dau șuturi în fund, iar prostia e percepută tot mai des ca o calitate.

sună ciudat că spun asta acum, dar divorțul mi-a făcut bine. și-mi dau seama de asta în această clipă, la aproape doi ani de când s-a întâmplat. n-am nimic cu instituția căsătoriei, dar sunt tot mai convins că e o formă inconștientă de constrângere, de îngrădire a personalității. de plafonare și diminuare a valorilor proprii, toate acestea rezultate și din inadaptarea sau incompatibilitatea cu persoana cu care ar trebui să formezi un tot.

am aflat în tot acest răstimp că nu mai vreau să simt fluturi în stomac, pentru că aduc, de regulă, suferință și durere. aduc întrebări și emoții inutile, că deformează cumplit realitatea și ne aruncă pe un tărâm nesigur care duce inevitabil într-o cușcă a vieții din care cu greu mai poți evada.

sunt sigur că voi naște destule controverse scriind toate acestea. dar aștern doar cuvintele pe care le simt și în care cred. da, văd altfel totul, și am văzut mereu altfel. nu sunt ceea ce se cheamă un sihastru, chiar deloc, și nici un singuratic, doar că-mi place viața raportată la mine. ah, că sunt generos, că fac fapte bune și încerc să ajut pe alții cu te miri ce... da. dar asta nu e decât o altă formă a libertății care mă caracterizează, independent de toți cei care se află în jurul meu. nu mă poate influența nimic să iubesc, să dăruiesc, să simt. nu. dacă se întâmplă asta, e pentru că eu vreau asta, pentru că îmi doresc asta.

nu mi-a plăcut niciodată să nu pot face ce vreau, nici măcar în momentele în care iubeam ca un nebun. traiul în doi e bun, e foarte bun chiar, dar nu vreau să renunț la ce sunt eu. și când nu sunt eu, reacționez. cum am făcut-o de multe ori, de altfel. nu cred că trebuie să te adaptezi la persoana de lângă tine, la felul în care este ea. după cum nici ea nu trebuie să facă asta. ar trebui ștearsă definitiv concepția asta, un pas care ar trebui sărit într-o relație care implică doi oameni care se iubesc. fiecare individ trebuie luat în parte, separat, iar adaptarea, mularea sau pornirile de a fi pe placul celuilalt ar trebui excluse din start și dată prioritate încrederii în cel de lângă tine.

nu știu ce specie sunt, dar am nevoie de mine. am nevoie uneori să fiu singur ore în șir, să nu sun pe nimeni, să nu vorbesc cu nimeni, nici măcar cu persoana care-mi place, să fac orice altceva nu implică un partener de viață. și fără ca asta să dea de gândit că înșel, că nu mai iubesc, că nu mai simt. pur și simplu vreau să fiu eu, cu libertatea mea, fără constrângeri sau întrebări. haha, cred că nu mă voi mai căsători așa în veci. nici măcar nu văd o tragedie în asta. dar chiar deloc.

văd o relație perfectă aidoma unui loc de muncă drag, în care intri periodic, la intervale mai mult sau mai puțin regulate. în care să intri cu plăcere, să te consumi, să dorești mai mult, să arzi cu flăcări mari, dar din care să ieși când simți nevoia. să iei aer, să respiri, să mai vorbești cu tine. și un loc în care să te întorci apoi, pentru că așa vrei tu. nu pentru că celălalt așteaptă să faci asta. chiar, despre ce egoism vorbim aici? nu cred ca de-al meu...

am cunoscut de doi ani încoace destule persoane. puține însă care să-mi semene și să nu-mi pună un milion de întrebări și care să nu renunțe la îndoieli. mă satur repede de cineva care mă copleșește cu vorbe dulci și atenții o mie. cu neîndoielile și suferințele auto-provocate din neștiința sau neputința de a-mi respecta libertatea și felul de a fi. nu s-ar spune că nu fac eforturi de a mă face înțeles, de a-mi explica modul de a fi, dar obosesc îndeajuns de devreme să tot explic la infinit că nu pot fi lipici. că nu pot fi la comandă acel sandu din închipuirea cuiva. și poate că nici măcar nu mai vreau să mă tot justific. place sau nu, îmi provoacă indiferență...

nu voi avea parte de o asemenea relație? nici un bai. am scris cândva că am urcat deja pe muntele mare alături de cineva, că am simțit înlănțuiți aerul tare al înălțimilor, că am râs și am plâns cu lacrimi de bucurie privindu-ne în ochi, că am atins fericirea și am simțit-o așa cum poate puțină lume a făcut-o. viața e frumoasă oricum și trăiesc din plin magia ei. nu sunt de gheață. chiar deloc, pot iubi însă la fel de bine și viața din margarete sau felul în care soarele merge la culcare. mă poate face fericit și doar zăpada sau ploaia... și doar astea să fie, și-mi e de ajuns....

undeva, cândva...

mi-e dor de vremurile frumoase ale lumii de atunci. de turnurile și tumultul cetății. și de tropotul cailor. de poarta grea prin care te strecurai. de pădurea în care ne vedeam la ceas de seara. de copacul bătrân care-mi știa rugile și dorul de tine. de vântul care-ți purta pașii spre mine, de frunzele care-ți împodobeau părul. de soarele și luna ce vegheau îmbrățișarea noastră.

și aveai mereu în mână batista lăsată sfios, cândva, la picioarele mele. ți-am atins atunci prima oară degetele. și tot atunci ne-am făcut curaj și ne-am privit în tihnă în ochi. surprins, și timpul parcă s-a oprit în loc. îți vedeam obrajii îmbujorați. și pieptul răscolit de inima-ți ce nu-și mai găsea locul. l-ai acoperit, rușinată, cu batista și ți-am atins buzele. ai fugit, dar m-ai sărutat cu un tremur lung al pleoapelor.

ne plăcea să alergăm printre copacii ce se dădeau din calea noastră. îți văd și acum buclele răzlețe în aerul încălzit de vietățile ce ne așteptau mereu. iubeam să te văd alergând cu rochia grea ridicată de-asupra genunchilor. și nu-mi doream deloc să te ajung din urmă.

te lăsam să mă privești chicotind pe după copacii tineri. ne râdeau ochii de fericire și-i prindeam și pe ei în îmbrățișarea noastră. te jucai cu degetele prin părul despletit și ochii tăi mă ațâțau. și vedeam iar tălpile tale goale ce alergau pe așternutul moale de frunze dezmierdat de atingerea ta. adânc în pădure, ne aștepta luminișul nostru. și cerul ne uda iar cu picuri mari și grei. și margaretele ne acopereau trupurile înlănțuite.

îți adunam stropii de pe buze și le sorbeam dulceața. ne tăvăleam prin iarba udă și florile ne dezgoleau. ne iubeam departe de toți și departe de toate. cu batista albă între degetele încleștate de frumusețea noastră...