la mulți ani!

la mulți ani!

la mulți ani, tată. la mulți ani, mamă. la mulți ani, dino. la mulți ani, om bun. la mulți ani, prieteni. la mulți ani, copile. la mulți ani, tinere. la mulți ani, bătrâne. la mulți ani, colegi. la mulți ani, invidiosule. la mulți ani, răule. la mulți ani, încrezutule. la mulți ani, nesimțitule.

la mulți ani, soare. la mulți ani, lună. la mulți ani, nori. la mulți ani, frunze. la mulți ani, copaci. la mulți ani, ploaie. la mulți ani, zăpadă. la mulți ani, mare.

la mulți ani, viață. la mulți ani, iubire. la mulți ani, mie. adio, tristețe...  :)

un glob mic. și roșu...

afară ninge liniștit, și-n casă arde focul,
iar noi, pe lângă mama stând, de mult uitarăm jocul.
în casă patul e făcut, dar cine să se culce,
când mama spune de Iisus, cu glasul ei cel dulce?
cum s/a născut Iisus în fân, în ieslea-i săracă,
iar boii peste el suflau, căldură ca să-i facă.
și-au mai venit la el, apoi, păstorii de la stână
și îngerii cântau în cor, cu flori de crini în mână.

iubesc aceste cuvinte și mă umplu de bucurie mereu. de bucuria nașterii Lui și de renașterea noastră. respir doar bucurie. atâta bucurie, atâta sensibilitate și bunătate încât, la mine, dă pe dinafară. și nimeni nu-mi poate lua asta.

trăiesc magia crăciunului aparent singur. pentru al doilea an, dar sunt fericit că simt ca întotdeauna. n-a pierit nimic din ce știam. pot să râd și să plâng de bucurie cu aceeași lumină în suflet. pot să cânt și să-mi auzi colinda oriunde vei fi. primește-o și las-o să te umple de fericire. așa-i că e un fel de magie?

te-aș lua de mână și te-aș duce la bradul împodobit. ochii îți vor străluci, și-ți voi spune că n-ai fost nicicând mai frumoasă. că ești făcută din bucuria și bunătatea crăciunului. din lumina ce-ți scaldă acum chipul. mi-a fost greu să aleg darul pentru tine. ți-aș fi dat inima, dar m-am gândit că aș muri să nu mă mai gândesc la tine. ți-aș fi dat sufletul, dar nu m-aș mai bucura ca și acum, ți-aș fi dat mâinile, dar cum să nu te mai ating? ți-aș fi dat ochii, dar cum să nu mă mai bucur de privirea ta? te trag pe covorul moale și-ți cuprind fața îmbujorată. știi că te iubesc, dar nu mai fac ca altădată. vreau să și auzi asta. și îți spun că te iubesc, mângâindu-ți ochii frumoși. și nu mă mai satur spunându-ți asta. și, să știi, am ceva pentru tine. în cutia mică de sub brad. e doar un glob roșu. dar unul care le are înăuntru pe toate. și inima mea, și sufletul, și mâinile, și ochii mei. și colindele, și luminile din brad. strânge-l în palme. așa voi fi mereu cu tine. până la crăciunul următor, când îți voi spune din nou că te iubesc... și poate atunci, vei pune tu sub brad un glob mic. și roșu...

live. transilvania live...

am păşit temător pe poarta fabricii. "ncn? în faţă şi la stânga", mi s-a spus. halele înalte şi cenuşii, geamurile ciopărţite şi nişte trupuri îngheţate pe sub nişte halate albastre, ca nişte fantome ale trecutului... mă întorsesem în timp parcă, cel puţin cu treizeci de ani. aleile zugrăvite regulamentar cu alb pe margini şi o linişte de mormânt... am zărit cele trei litere pe una din clădirile ce-mi dădeau fiori. mi-am tras mai adânc şapca pe cap şi mi-am afundat mai adânc mâinile în buzunare. o uşă grea de metal s-a izbit violent de peretele scorojit, iar cineva m-a îndrumat cu degetul pe scări. "urcă treptele, nu se poate să nu găseşti", mi-a aruncat viclean chipul ce s-a făcut imediat nevăzut. era o scară în spirală, nu însă una din aceea de pe care poţi privi în sus. zidurile murdare de beton mă strângeau din ambele părţi. vedeam treptele înguste şi cimentul zdrobit de milioanele de tălpi ce le călcaseră înaintea mea. şi parcă îmi era şi mai frig. cele câteva trepte până la etaj mi s-au părut infinite. inima-mi pompa nervoasă sângele în trup şi mă întrebam deja ce caut acolo.

am dat de o altă uşă şi de semne de viaţă. o scrumieră mare şi neagră în care erau îndesate zeci de mucuri de ţigară trona lângă uşa care dădea în redacţie. priveam cu neîncredere în jur, dar mi-am facut curaj şi am rotit de mânerul îngheţat. degeaba, însă. şi încă odată. m-a pufnit râsul. mi se părea ireal ce mi se întâmplă în tot acel peisaj incredibil. cineva de după geamul murdar m-a văzut pesemne războindu-ma cu matahala grea şi a apăsat butonul miraculos. am păşit sfios în holul flancat de o canapea roasă şi un fotoliu frumos odinioară. în stânga şi în dreapta se lungea un alt hol pustiu înveselit doar de bruma de lumină care naiba ştie de unde venea. în faţă, un alt hol, mai mic decât primul, cufundat în întuneric. mi-era deja dor de redacţia din vilă lasată în urmă cu două zile. cineva m-a tras prin bezna din faţă şi m-a trecut printr-o altă uşă. încăperea, mare de altfel, m-a şocat. fără geamuri şi tapetată ciudat cu ceva ce semăna a cofraje pentru ouă. nu-mi imaginam că o redacţie de televiziune poate exista într-un asemenea loc înspăimântător.

nu mi-a trebuit însă mult timp să simt că ceva pulsa acolo cu tărie, că era mai multă viaţă şi energie decât mi-as fi putut imagina. v-am văzut strânşi la masa din mijlocul încăperii. v-am auzit vorbind despre lucruri pe care le ştiam deja, despre ştirile care vă aduceau zilnic în casele noastre. m-am asezat pe primul scaun din faţa mea şi vă priveam cu drag. mă priveaţi şi voi cu coada ochiului şi ştiu că o făceaţi temători la ce va urma. şi ştiu că eram privit doar ca un alt "deştept" venit să vă destrame rutina şi munca de până atunci, să vă înveţe ceea ce ştia el. mi-eraţi dragi şi pentru asta şi pentru că trecusem la rândul meu prin aşa ceva. doar că, spre deosebire de voi, ştiam că împreună vom face ceva mai frumos decât era până atunci. n-o să uit niciodată cum am pornit la drum, cum ne-am cunoscut, şi cum, până la urmă, v-aţi lăsat purtaţi spre înainte.

povestea a continuat apoi extraordinar şi pe nesimţite. greu şi frumos. am umplut cu energia şi cu dorinţa noastră tot spaţiul din clădirea nouă şi frumoasă în care am ajuns. nu-mi e greu să îmi aduc aminte de fiecare minut, de fiecare gest, de fiecare mişcare din redacţia care a devenit casa noastră de un an încoace. nu pot să uit cum vă încurcam mereu numele, cum mă transfiguram să vă fac să înţelegeţi că faceţi parte dintr-o tagmă nobilă şi privilegiată, că e atât de frumos ce facem. am crescut împreună, frumoşi şi drepţi. cu nervi şi ţipete. şi cu lacrimi, dar şi cu râsete şi cu bucurie. împreună suntem familia Transilvania L!VE. şi-mi sunteţi la fel de dragi ca-n prima zi. şi mi-e dor să vă văd şi să vă aud. minut de minut...

bucuria crăciunului...

mai este doar un pic până la crăciun şi aştept cu nerăbdare bucuria Naşterii Lui. anul trecut am trăit crăciunul din amintiri, anul asta....nu ştiu, sincer.

aş vrea să pot face iar multe cadouri. dar multe. colegilor şi tuturor celor dragi mie. nu mi-a plăcut niciodată un pom de iarnă cu nimic sub el. chiar dacă e împodobit ca-n poveşti. dacă nu e o cutie colorată dedesubt, e mort, e făcut fără suflet, doar că aşa trebuie de crăciun.

recunosc, îmi place să fac cadouri, să le aşez acolo şi să văd oamenii bucurându-se. de mine uit mereu. şi alţii uită, nu-i vorbă... hihi, dar nu contează. îmi place să văd hârtia colorată sfâşiată, degetele care rup, nerăbdătoare să descopere darul. ochii care nu mai văd şi urechile care nu mai aud nimic. îmi plac lacrimile de bucurie şi vocea gâtuită de emoţie. şi braţele care se încolăcesc în jurul gâtului meu şi şoapta pentru care trăiesc: "mulţumeeeesc!" da, iubesc toate astea.

mai mereu îmi dau lacrimile când ascult colinde în faţa bradului. sunt atât de frumoase şi de liniştitoare. îmi place să am un pahar de vin alături şi să mă îmbăt savurând minunea lumii. pfff... ma trec deja fiori.

mi-e frică să nu cad în depresie şi anul ăsta, să nu-mi îngheţe lacrimile pe obraji pe stradă.  nu vreau asta. o să încerc să mă bucur de bucuria ta. şi a ta. şi a ta, desigur. nu ştiu dacă o să pot să am un cadou pentru toti, dar un gând bun pentru fiecare cu siguranţă voi avea. iubiţi crăciunul, pentru că e miracolul vieţii, iubiţi Crăciunul pentru că, doar aşa, luminiţele din brad stau aprinse... şi pune şi tu bucuria ta într-o cutiuţă colorată...

albul magic...

îmi place să-mi afund picioarele în zăpada necălcată. dar nu oricum, ci încet-încet, ca şi când aş mângâia nişte obraji îmbujoraţi de emoţie. să aud cum pârăie ca un pepene copt. mai întâi, un pas, apoi altul, şi altul. brusc, o iau la fugă şi nu mă opresc decât atunci când aerul aspru îmi arde pieptul. albul din jur îmi ustură ochii, căciula stă să-mi cadă, hainele au urcat de-asupra pantalonilor uzi. îmi scot tacticos mănuşile şi-mi afund mâinile în zăpada moale. e o senzaţie incredibilă. copilul din mine râde iar de fericire şi aruncă în aer pulberea strălucitoare. şi iar, şi iar... nu mă satur să simt peste tot atingerea minunii reci.

sunt ud şi îmi simt degetele chirchite de frig. îmi sunt plămânii înjunghiaţi de aerul rece, iar inima stă să-mi iasă afară. mă uit la norii ce-i pot atinge parcă şi mă cuprinde o dulce ameţeală. mâini nevăzute mă apucă şi mă trag în jos. mă învelesc într-o clipă cu plapuma moale şi grea. dacă nu ar fi atât de frumos, cu siguranţă că aş vrea să adorm fie şi măcar pentru o clipă. nu vreau însă să pierd nimic din aceste momente magice. văd pentru o clipă soarele fără putere de-asupra mea, aud respiraţia pământului îngheţat şi simt apăsarea imensităţii albe. e linişte şi pace aici. lumea, cu ale ei, a dispărut de mult.

îmi desfac uşor braţele. şi nu e greu deloc. şi le desfac mai mult, şi mai mult. închid ochii şi-ţi simt degetele calde. ştiam că esti aici. ştiam că simţi şi că vrei acelaşi lucru. îţi simt părul peste faţa-mi  plină de steluţele reci. şi buzele apăsate peste pleoapele-mi adormite în visare. îmi adun braţele şi te învelesc cu plapuma albă. respirăm odată cu pământul, în cel mai frumos pat din univers. ne iubim acolo, acoperiţi de pasiune şi dorinţă. şi simţim că ne iubeşte şi pământul şi aerul. şi cerul care îşi împrăştie din nou dragostea peste noi...

ratăcire...

in noaptea asta am atins primii fulgi de nea. erau, nu mulţi, pe capota maşinii mele. m-am jucat cu ei, exact ca un copil. şi vreau zăpadă. multă. şi frig mare. pentru că aşa e totul mai curat şi nu mai miroase urât nimic.şi oamenii mai tac naibii şi nu mai scot prostii pe gură.

am văzut recent un film. despre un divorţ, ce a semănat izbitor de mult cu al meu. despre o iubire imposibilă şi despre cum să-ţi recâştigi echilibrul pierdut. faptul că m-am regăsit în poveste, m-a fascinat. mă uitam prostit la ecran şi sorbeam cuvintele celor care se luau la trântă cu existenţa lor nefericită. mă gândeam la un moment dat că scenaristul, cu siguranţă, a trecut printr-o experienţă asemănătoare, şi că nu e unul din aceia care in america fac din divorţ un sport. era vorba de trei paşi, aparent banali: mănâncă, roagă-te şi iubeşte. să spunem că sunt, deocamdată pe la mijlocul drumului. şi că partea cea mai grea, ultima, încă nu o pot atinge. 

mă uit la mine, şi simt că încă mi-e teamă. şi nu mi-e teamă de vreun nou eşec. deloc. mi-e teamă să-mi deschid iar sufletul, mi-e teamă să nu rănesc. mi-e teamă, parcă, să fiu iubit din nou. paradoxal, nu? sunt al dracului de neîncrezător şi de nehotărât. par un dur, dar nu sunt deloc aşa.

aş lua-o şi eu hai hui prin lume, să rătăcesc prin locuri neştiute încă, să fac lucruri pe care nu le-am făcut, să risipesc otrava ce-mi mistuie fiinţa. să învăţ să râd din nou. şi nu oricum, ci cu toată fiinţa mea, cu ficatul, aşa cum un vraci bătrânel şi simpatic tot cerea în film. să  deschid încet fereastra sufletului, să învăţ din nou să iubesc bunătatea şi dragostea oamenilor. pentru că, acum, sunt rece. şi insensibil. şi rănesc fără voia mea.

nu pot însă să rătăcesc prin lume aşa cum aş vrea. pentru că nu pot. dar mă strădui s-o fac în lumea mea mică. mă văd ca un sihastru uneori, cu toată agitaţia din jur. sunt capabil să nu aud şi să nu văd nimic. să fiu doar eu cu mine. şi cu rugile mele. e o etapă dureroasă a existenţei mele, dar am nevoie să-mi recâştig echilibrul. pentru că, acum, sunt ca un om beat. amorţit şi în derivă.

am povestit, entuziasmat, câtorva persoane despre film, însă reacţia lor m-a întristat. şi nu era vorba de actori, că nu erau frumoşi, sau despre locurile din el, cât despre faptul că, pentru un aşa subiect, totul a cam fost tras de păr, lungit nepermis de mult. şi m-a pocnit în moalele capului cât de superficiali şi cât de ignoranţi putem fi cu problemele celor de lângă noi. că suntem aşa, atât timp cât nu ne-am lovit cu capul de podea sau de pereţi. da, totul e frumos când iubeşti şi esti iubit, iar cel păţit de lângă tine rămâne un biet amărât fără noroc în viaţă, demn de dispreţ. afişăm mereu bunătate şi ne place să ne arătăm tuturor sufletul nobil, doar că mulţi dintre noi suntem doar nişte prefăcuţi ordinari. nu doresc asta nimănui, dar poate că e bine ca rolurile să mai fie schimbate, să înţelegem ce înseamnă, totuşi, să faci cunoştinţă cu podeaua şi cu pereţii. 

o să rătăcesc, deci, până sufletu-mi va spune că trebuie să mă opresc. până când o să să simt din nou că respir şi că sunt făcut doar din iubire. să pot păşi apăsat pe puntea îngustă, fără teama că voi cădea în hău. să revin acasă şi să râd din nou. cu ficat cu tot...