îmi pasă de tine...

ar trebui să fie simplu. să trăim viaţa doar pentru noi. să nu ne complicăm existenţa gândindu-ne la alţii. fruntea ne-ar fi mereu netedă, poate inima ne-ar râde mai des şi sufletul ne-ar fi mai uşor.

în ce mă priveşte, lucrurile stau cam pe dos. şi aşa sunt de când mă ştiu. mereu m-am hrănit din bucuria celui de lângă mine, din licărul de lumină răsărit din ochii storşi de lacrimi. nu sunt eu acela trimis pe lume să aducă alinare şi speranţă, dar m-am regăsit mereu pe locul celui care trebuie să facă asta. sau măcar să încerce. şi fără să-mi propun neapărat aşa ceva. aşa am crescut, aşa am fost crescut, aşa am învăţat de la părinţii mei.

simt mereu că nimic nu e prea mult când vrei să faci o bucurie cuiva, fie şi pentru o clipă. nu suport să văd tristeţe şi durere în jurul meu. aş vrea să cuprind cu braţele toată amărăciunea din suflete şi s-o car în spate. doar să te văd zâmbind. mi-ar face povara mai uşoară şi mi-ar aduce tihna în suflet. mi-ar ajuta trupul să mai facă un pas. şi încă unul. şi mă simt obosit şi cu mintea goală când stau inert şi mi-e imposibil să merg înainte.

nu mai visez demult cu mine, ci cu tine. vreau să mă simţi aproape. nu ştiu mereu cum s-o fac şi asta mă doare. dar vreau să te văd, omule, senin şi drept. lacrimile să-ţi mai curgă doar de fericire. mai am loc şi pentru tristeţea ta. alung-o din suflet şi trăieşte.

îmi pasă de tine, omule. mai mult decât îmi pasă de mine. pentru că ştiu că va veni şi vremea când îi va păsa cuiva şi de mine...

bolnav de fericire...

aud mereu, de mai bine de un an, că timpul le vindecă pe toate. de fapt, am auzit multe în acest răstimp. că uit, că o să iubesc din nou, că viaţa merge înainte, că aşa a trebuit să se întâmple, că e nevoie de un an sau de doi să-mi revin. recunosc, am avut perioade, la început, când mă gândeam că aşa o fi. da, eram vulnerabil şi mi-era foame de o vorbă bună de la cel din faţa mea. acum, însă, nu mai cred în aşa ceva. nimic nu poate înlocui ce ai pierdut şi nimic nu te poate face să uiţi.

viaţa nu poate fi o loterie, destinul nu poate fi jucat la ruletă. am ajuns să-i apreciez pe cei care te lasă în pace atunci când eşti în dificultate şi nu te sufocă cu vorbe de îmbărbătare. după cum îi urăsc pe cei care compătimesc. slăbiciunea umană e dată şi de credinţa că le ştim pe toate şi că cel de lângă tine are nevoie de amăgirea ta. ne-am obişnuit să aruncăm cu vorbe în cel care suferă, să simplificăm totul cu neobrăzare şi fără să ne dăm seama că astfel afişăm o superioritate care jigneşte în cele din urmă.

după ce ai atins cerul, viaţa nu mai poate fi trăită altfel, e ceva ce se întâmplă o singură dată. şi dacă te-ai hrănit cândva cu fericire şi cu iubire, nu-ţi va mai fi foame nicicând. poate doar dacă la masa sufletului se aşează din nou cel care te-a umplut de dor şi patimă. am iubit din adâncul fiinţei mele, am plâns de fericire şi am râs cu ochii larg deschişi, mi-am prefăcut sufletul într-un tun şi am azvârlit cu inima prin pieptu-mi dezgolit, am fost alintatul lumii şi cel mai iubit dintre pământeni.

n-am nicio problemă, deci, dacă destinul mi se va curma mâine. n-am nicio problemă dacă-mi voi da ultima suflare singur. sufletul meu râde într-una, chiar dacă asta nu se vede, mâinile-mi ating când vreau ochii şi chipul drag. mă trec aceeaşi fiori şi simt aceeaşi patimă ca la început. cei ca mine nu pot fi lecuiţi. nu există antidot pentru fericire.

maşina de cuvinte...

îmi este dor de vechea mea maşină de scris, care mi-a rupt mâinile pe drumul de la casa presei la gara de nord. era o vreme câinească atunci în Bucureşti. era mijloc de octombrie şi, deşi ploua, în aer era miros de iarnă. eram atât de fericit că doamna petrescu mi-a pus în braţe maşina de cuvinte, că nu-mi mai păsa de frig. am realizat că ar fi un dezastru să ma pornesc la drum cu ea descoperită, aşa că am decis pe loc. am renunţat la geacă şi am acoperit-o. câinii din zonă m-au luat la ochi şi am fost condus până la autobuz de alaiul zgomotos. neîndoielnic, arătam şi caraghios cu cele aproape 10 kilograme de metal în braţe, cu geanta care-mi aluneca mereu la vale şi, pe deasupra, pe jumătate dezbrăcat.

 în autobuzul 105, aglomeraţie mare. trecuseră cinci ani de la revoluţie, însă nu vedeam nimic schimbat pe feţele oamenilor. aceeaşi tristeţe pe chipurile lor şi aceeaşi linişte. nici huruitul maşinii ce se urnea cu greutate din fiecare staţie nu reuşea să spargă tăcerea apăsătoare. ochii tuturor priveau fix pe geam, nu la ceva anume şi, din când în când, ne uneam cu toţii într-un dans suprarealist din cauza unei pedale apăsate cu prea mult zel. cred că eram singurul fericit din maşină, chit că braţele îmi erau de mult amorţite. mi-au venit în minte zilele când nu reuşeam să ajung la şcoală decât atârnat de uşile troleibuzelor, când nu eram decât o boabă din chiorchinele de oameni preocupaţi să apuce un centimetru din bucata de metal îngheţat. nu mă gândeam decât de unde să cumpăr banda cu tuş negru şi la cât de complicat o fi de montat. la teancul de foi ce mă aştepta pe birou, şi la prima ştire pe care o voi scrie în postura de jurnalist cu acte în regulă. a urmat o noapte lungă şi rece în care nu cred că am închis un ochi. era şi emoţia, dar şi teama că cineva ar fi pus ochii pe maşina mea de cuvinte. de atunci, acestea au venit parcă altfel, mai uşor, dar şi mai grele.

mă gândesc la cum lucram toţi colegii din presă la acea vreme. şi-mi vin în minte momente şi imagini tare dragi. coada de la faxul pd-ului şi cearşaful de hartie pe care-l înghiţea pe de-o parte, şi-l scuipa pe cealaltă. ticăitul acela care cerea înfometat foaie după foaie şi sunetul acela prelung care-ţi confirma că ştirile tale au ajuns unde trebuie. şi apoi, inevitabila voce de la bucureşti care-ţi spunea că nu se văd bine literele. practic, dictai încă o dată totul la telefon. dar nu mai conta. te uitai la ceas şi te gândeai că ai întânire cu funcţionarul de la primărie, şi apoi cu sectoristul din cartier. îi cumpărai lui cristina de la partid o prăjitură şi apoi o pupai, rugând-o ca şi mâine să te mai suporte pe aparatul minune.

nu ştiam ce e acela internet şi nici telefon mobil. nici cooperative nu făceam, dar ne întâlneam la o bere a doua zi, fiecare cu ziarul lui sub braţ. nu ne întindeam prea mult la poveşti. eram mânaţi de pasiunea şi dragostea pentru meserie şi ne împrăştiam care încotro după ştirea de a doua zi. nici conferinţe de presă nu aveam câte două-trei ca în ziua de azi. mai degrabă le provocam noi prin ceea ce scriam. eram ca o haită de lupi flămânzi, îi alergam pe toţi până nu mai puteau şi din toate direcţiile. era singurul lucru pe care nu şi-l doreau, să apară vreun jurnalist la uşa lor, fiindcă ştiau că nu e de bine.

şi ajungeam acasă tare obosiţi, în miez de noapte. aruncam cât colo papucii tociţi şi ne puneam pe scris. trebuia să dăm mai multă informaţie decât cel de la gazeta concurentă, mai credibilă şi mai incisivă. nu-ţi mai descifrai cuvintele scrise pe un colţ de masă sau în picioare pe peretele vreunei instituţii. te gândeai că dimineaţă musai să mai vorbeşti şi cu x şi cu y. că ceva nu-ţi este încă clar şi te rugai ca celălalt să nu ţi-o fi luat înainte. nu-ţi doreai decât să-l vezi perpelit a doua zi, cu articolul tău sub ochi.

mă încearcă, aşa de la o vreme, o tristeţe când privesc în jur. când văd că meseria asta nu mai e făcută din pasiune şi din dragoste. că se priveşte tot mai mult spre ceas, să se termine o dată cele opt ore de lucru, să poţi fugi la altele. să-ţi faci semnele, să-ţi umpli timpul de emisie. când văd că întâlnirile dintre ziarişti se transformă într-un schimb de bârfe despre viaţa personală a unuia sau a altuia, că subiectele discutate sunt despre şefii răi şi proşti, care, ce tupeu, nu sunt mulţumiţi de tine. când văd haosul din momentul în care internetul cade şi semnalul de pe mobilele scumpe dispare. sau când nu mai vine maşina să-ţi ridice fundul din poarta primăriei.

e atâta suficienţă şi simţi de multe ori că te lupţi cu morile de vânt, că eşti la un pas să dai şi tu deznădăjduit înapoi. uneori chiar aş vrea să dispară şi internetul, şi telefoanele, şi maşinile de serviciu. poate că atunci meseria asta ar mai avea încă o şansă.

mi-e dor de maşina mea de cuvinte, de zilele şi nopţile petrecute doar cu ea, de faxul de la pd şi de papucii tociţi. de ziariştii mei şi de gazeta pe care cu mândrie o purtam toată ziua sub braţ...

florile lunii...

pereţii camerei îmi apăsau tâmplele şi simţeam nevoia să respir aerul tare al serii. afară a plouat şi soarele stă să cadă. nu e târziu, dar văd că strada e lipsită de viaţă. pare că adierea nopţii a gonit lumea în case. nu-mi place amorţirea asta.

uruitul păsării de fier îmi saltă privirea. n-o văd, dar e acolo. ştiu că zboară departe, poate chiar spre tine. îmi doresc să am aripi şi să mă înalţ. sunt sigur că-ţi voi simţi urma.

luminile străzii sunt deja departe şi simt cum pământul respiră aerul rece. nu mai ştiu drumul şi paşii mă poartă prin iarba udă. e liniştea pe care o iubesc şi-mi pare rău de fiecare firicel de viaţă pe care-l strivesc.

iau luna în palme şi desfac stelele de pe cer să-mi lumineze calea. poate că aşa făcea şi bunicul meu. îl văd şi acum cum apărea senin şi luminat de becul chior lipit de peretele casei din grădina întunecată cu prunele în poală. şi nu înţelegeam cum face asta.

era înţelept bunicul meu şi fiecare vorbă a sa mă făcea să mă gândesc la alte zece. mi-e dor tare de el, de ziarele şi de cărţile îngălbenite pe care mi le trântea în faţă. nu că n-ar fi avut nevoie de o mână de ajutor, dar mă lăsa mereu să stau în liniştea casei, să mă muncesc cu cuvintele.

vedeam deja prin ochii bunicului meu. vedeam undeva aproape şi cărarea pierdută. mângâiam tulpinile aproape uscate şi am început să rup una câte una. ştiu acum că aşa făcea şi el cu prunele din grădina aprinsă de întuneric. că vedea ce voia doar el să vadă. plantele aspre îmi răneau degetele şi aproape că le smulgeam din culcuşul lor. le strângeam înecat de emoţie şi parcă le aşezam între două coperţi deja îngălbenite.

am luat-o spre casă şi paşii nu-mi ajungeau. cred că eram ridicol în acele momente. dar eram un ridicol fericit. aşa cum e fiecare bărbat cu flori în braţe. le-am aşezat toate pe perna ta mică. şi sunt chiar frumoase. şi sunt florile lunii...

zece minute de toamnă...

nu mi-am imaginat o secundă că este atât de rece. haina luată la întămplare de pe cuierul dezordonat flutura pe trupul meu chircit de şocul termic. ieri, soarele încă-mi încălzea obrajii, însă acum erau uscaţi şi aspri. parcă tot praful de pe stradă mă lua la ţintă. rafalele sălbatice nu mă lăsau să-mi aprind ţigara. îmi venea să dau de pământ cu bricheta, cu ţigara, cu toate. mă enervează când nu-mi pot urma ritualul. m-am încăpăţânat şi într-un final am reuşit să trag un fum adânc în piept. urmăream distrat cum pâcla albastră era înghiţită de haosul ce mă înconjura. cafeau era încă caldă şi mi-am lipit instinctiv degetele de cana mare. şi brusc m-am liniştit. furia vântului se domolise.

mă uitam la plasa de pe uşa de plastic. e ruptă în colţul de jos, încă din primele zile ale lui dino la noi. îmi amintesc cum mă pufnea râsul când îl vedeam furios că nu poate răzbate dincolo de împletitura fină de sârmă. poate şi de asta nici nu m-am obosit vreodată să o schimb. aşa şi cu partea de jos a gardului care arată de parcă a făcut deliciul unei armate întregi de rozătoare. am simţit capul mare al celui vinovat de toate astea. ca de obicei, şi-l bagă între braţ şi corp, obligându-mă să-l îmbrăţişez. îi simt trupul cald şi bine făcut, şi-mi apăs degetele pe căpăţâna lui mare. ştiu că-i place aşa. nu-i ia mult să-l răsucească şi să mă trezesc cu limba lui mare peste faţă. pff, niciodată nu sunt pregătit pentru asta. e atât de fericit şi ochii ăia mici ai lui râd cu poftă.

mă mut ca o babă pe treptele din faţa casei. peste drum, noii vecini îşi tot mai aduc una alta pentru casă. "bună dimineaţa, vecine", aşa mă salută mereu, cu timiditate. par oameni de treabă, şi-i privesc cu drag cum trag de cutiile mari. ştiu senzaţia. îi văd în clipa următoare pe balcon, scrutând noul lor cartier. şi el se apleacă pe balustrada de metal şi trage cu poftă din ţigară. privirea lui n-are stare, nu se satură să vadă. îi fac cu mâna, strâng pumnul şi ridic un deget în sus, semnul victoriei. îmi răspunde la fel şi-şi îmbrăţişează cu drag femeia. ştiu şi senzaţia asta, şi-mi trag privirea.

ghivecele atârnate de-asupra intrării se mişcă agale. nu mai au viaţă în ele din toamna trecută. cioturile uscate au rămas acolo peste an. îmi pare rău acum că n-am pus alte flori în loc. dar nu prea era vreme de culoare după tot ce s-a întâmplat. la fel e şi cu ghivecele de pe balcon. mă gândesc că nu va mai fi la fel la anul. şi poarta trebuie vopsită. şi burlanul prins la loc.

brusc, începe să bată iar vântul. a început să ningă. fulgii galbeni-verzui vin de peste tot. încerc să-i prind, dar nu se lasă. aş mai sta, dar trebuie să plec. mă ridic şi dau să intru, însă ochii-mi cad pe covorul moale aşternut peste tot. nu pot să nu mă răsfăţ păşind încet pe el. privesc la copacul din spatele casei şi pricep. e aproape golaş şi parcă se sfieşte de asta. e toamnă...

ndi, crar, da!

azi mi-a fost dor. şi ieri mi-a fost. şi alaltăieri şi toată săptămâna şi luna trecută. de frumos, de bine, de râsete, de ochii şi de gura ta. de trupul tău. de părul tău ca valurile mării. de vocea ta. de tine. te strig şi ştiu că mă auzi, te ating şi ştiu că simţi.

eşti cu mine mereu, în respiraţia şi aerul meu. în inima care-mi sparge pieptul de dor. şi nu mă pot opri. şi nu pot să nu mă gândesc, şi nu pot să nu-mi doresc.

lumea-mi spune că sunt trist şi că oricât aş încerca să fiu altfel, par şi mai trist. nu pot fi trist când iubesc aşa ceva. mi-e lumină în suflet ca-n prima zi. e soare şi cald înlăuntrul meu pentru că ştiu că undeva acolo eşti tu. sunt incurabil, ştiu. de asta n-are cum să mă vindece nimeni. inima-mi este dată deja, sufletu-mi este învăluit de îmbrăţişarea ta, iar buzele ferecate de sărutul tău. nicicând n-am simţit depărtarea atât de aproape. şi ziua aceea va veni, chiar dacă va fi cea din urmă. până atunci, şi astăzi îmi va fi dor, şi mâine îmi va fi dor, şi poimâine, şi săptămâna viitoare, şi luna viitoare îmi va fi la fel de dor.

e atâta iubire în mine, atâta drag şi dor. cât pământul şi-ncă o dată. ndi, crar, da!

un "prostovan"...

am dat cu piciorul unei oportunităţi de a pleca o săptămână din ţară într-un loc minunat din creierii europei. la nişte oameni frumoşi de tot şi pe bani de nimic. pentru că sunt un exemplu clasic de fecioară care cumpăneşte destul, pentru că nu sunt obişnuit să iau decizii de pe o zi pe alta. recunosc, am un disconfort să fac asta, chit că atunci când s-a întâmplat a şi ieşit al naibii de bine şi n-am regretat o secundă că am decis într-un fel sau altul. doar că acum mă sâcâie altceva. şi contextul e cu totul altul. nu mai depinde doar de mine.

mi s-a spus că fac o confuzie între fi colegial şi teama de a nu profita de cineva. şi asta m-a pus pe ganduri la o oră la care trebuia deja să visez frumos. chiar unde e graniţa asta? cred că e subţire de tot şi de aici confuziile. bine, acuma depinde de cine judecă şi de firea celui pus să arate cu degetul într-o direcţie sau alta.

acum am ales să se întâmple contrar dorinţelor mele. am fost făcut, amical desigur, un "prostovan", pentru că "nu sunt în stare încă să profit de ocaziile ivite". pentru că am ales un bun simţ, se pare doar de mine înţeles, de a nu provoca valuri neaşteptate în viaţa cuiva, de nu-i da un program peste cap, aşa tam-nesam. şi nici nu are importanţă că eu aş accepta senin o atare situaţie, ba chiar m-aş felicita pentru o faptă bună făcută.

hmm...  de fapt mereu am fost aşa. am eu o lume, aşa, a mea, cu valorile, principiile şi mersul ei. şi, pare-se, sunt al dracului de încăpăţânat să mă ţin de ele. nu cred că ăsta e mereu un lucru bun, nu ştiu dacă asta se cheamă a fi defensiv. că n-am curajul de a fi pur şi simplu în stare să fac şi să spun "asta e, de mâine plec. e dreptul meu să fac asta!" nu cred că e vorba totuşi de asta. mă gândesc că e vorba de acel bun simţ de care spuneam, dar unul împins undeva peste o limită cu care mulţi nu operează. că nu-l simt, că nu-l acceptă sau că nu-l înţeleg, nici nu are importanţă. sau poate că da şi de aici acel "prostovane!", care m-a făcut să zâmbesc la ceas târziu.

e important să ştii că trebuie uneori să-ţi refuzi micile plăceri ale vieţii. şi mai ales de ce. doar aşa poţi să zâmbeşti pe mai departe, doar aşa poţi privi curat în ochii celuilalt. chit că celălalt habar n-are de ce-l priveşti aşa.

şi ştiţi ce? sună a clişeu de doi lei, dar roata într-adevăr se rostogoleşte. s-a rostogolit şi până acum. şi se va mai rostogoli. c-aşa e viaţa. ca o roată...