duminică, 31 decembrie 2017

la mulți ani, dragule...

mă doare carnea toată.

mă dor ochii pentru că nu te văd. mă dor urechile pentru că nu te mai aud. mă dor buzele pentru că nu mai simt gustul buzelor tale. mă dor brațele pentru că nu mai au ce strânge.

mă doare sufletul pentru că te-am supărat.

te iubesc de-mi sar ochii din cap de dor și mă pedepsesc pentru tot ce am facut rău.

am fost la biserică în dimineața asta și am aprins lumânări. și m-am rugat. m-am rugat pentru tine, m-am rugat pentru mine si m-am rugat pentru noi. am și zâmbit cu gândul la nebuniile pe care le-am făcut, am și râs cu gandul la râsul nostru, si apoi... mi-au dat lacrimile. am plâns, acolo, singur în biserica rece și pustie.

parcă de nicăieri, un preot a venit și s-a asezat lângă mine. mi-a pus mainile pe umeri și mi-a spus să nu ma opresc din plâns. să scot toată durerea din suflet. să-i dau drumul și să fac loc speranței. eram mut de durere. nu am putut articula niciun cuvânt. îi priveam doar ochii mari și blânzi. îi auzeam vorba domoală și-i simțeam bunătatea din suflet.

nu am putut face altceva decât să închid ochii. mi-ai apărut iar, tristă, și ochii tăi erau împlântați într-ai mei. brusc, ai zâmbit și m-am umplut de bucurie. am deschis ochii și l-am văzut pe preot rugându-se. ținea strâns în mâini o cruce mare și galbenă. privea undeva în sus și îi auzeam ruga șoptită.

lacrimile au încetat să cadă și priveam uluit la omul din fața mea. în clipa aceea mi-am spus că mai am o șansă. că nu sunt singur.

i-am pus mâna pe umăr și n-am putut rosti decât: ”mulțumesc, părinte”. ”dumnezeu iartă, fiule”, mi-a spus. am început să-i vorbesc. i-am spus tot. tot ce greșisem și cum am ajuns să produc suferință. i-am spus omului blând și răbdător din fața mea că nu-mi ajunge doar să-mi eliberez mintea de păcat și că vreau ca și ea să poată ierta. că e singura și cea mai de preț dorință a mea, acum în prag de an nou. nu mi-a spus decât: ”mergi acasă acum, și vă aștept aici pe amândoi”.

omul cu chip blând a dispărut de lângă mine, la fel de brusc cum a apărut.

am tras cu nesaț în piept aerul rece de afară. tu, mi-ai apărut din nou. ți-am luat mâna și am strâns-o cu putere. mi-am împlântat eu acum ochii într-ai tăi și ți-am cerut din nou să ierți. te iubesc, și nu e, și nu însemn nimic, fără tine.

la mulți ani, dragule și scumpule...


vineri, 22 decembrie 2017

liberté, egalité, guillotiné...

ce s-a întâmplat la sfârșitul lui decembrie 1989 ne-a adus multe. dincolo însă de toate, ne-a adus libertatea de exprimare. aveam brusc prilejul de a spune fără teamă ceea ce gândeam, ne-am câștigat dreptul de a protesta în stradă, de a striga ”Jos Iliescu” sau ”Monarhia, salvează România”. au apărut ziare multe, unele cu tiraje la care astăzi editorii de presă nici măcar nu pot visa.

ne câștigasem dreptul de a combate, de a nu fi de acord cu opinia celuilalt, și, încet, poticnit uneori, am învățat și ceea ce înseamnă respectul față de o părere contrară. și uite așa, devenea tot mai limpede  că una din valorile democrației își sădește, aici, o fundație temeinică.

ceaa ce se întâmplă însă astăzi mă îngrozește. limbajul violent, duritatea gesturilor și mai ales intoleranța față de opinia celuilalt năucește.

ieșim în stradă și vrem sânge, vrem decapitări și agităm cu satisfacție pancarte înfiorătoare, cu un limbaj intolerabil, vulgar și josnic, care nu mai provoacă jena celor din jur, ci o satisfacție rânjită. e miros de sânge în aer, ura pune încet stăpânire pe noi. ducem copiii cu noi ”să vadă revoluția”, jandarmii au devenit dușmanul de moarte, iar legea e bună doar de călcat în picioare.

dar strada are, să zicem, circumstanțe. până la urmă strada a doborît guverne legitime sau ilegitime și puteri ce păreau de nezdruncinat.

revolta vine atunci când forța pumnului, intoleranța și violența limbajului devin armele anihilării celui care îndrăznește să-și exprime decent și argumentat un punct de vedere diferit. ducem cu noi libertatea de exprimare câștigată acum 28 de ani, dar o ducem cu dorința de sânge din stradă, iar cuvintele iau tot mai des locul pancartelor și sloganurilor vulgare, lângă care ne facem zâmbitori selfiuri.

amenințăm și provocăm. argumentele celuilalt sunt luate drept insulte. ești făcut prost, idiot, ești făcut securist și comunist, pesedist roșu și ciumos dacă cutezi să exprimi ceva ce vine în contradicție cu ce face și spune astăzi strada.

și ăsta e doar primul pas. de aici până la violență, drumul este tot mai scurt pe zi ce trece.

astăzi, a urlat cineva la mine, la radio, pentru că mi-am exprimat o părere. și răcnea în așa hal de parcă îi omorâsem copiii. e genul de om care sunt convins că în clipa aceea, dacă eram față în față, ar fi luat ceva în mână și mi-ar fi dat în cap.  fără nicio remușcare și cu mintea întunecată de furie. ca el sunt deja mulți, și cred că ar trebui să ne oprim din această nebunie.

avem nevoie și de poezie pentru a schimba lumea, după cum avem nevoie de Dumnezeu ca să (re)găsim iubirea și bunătatea.

altfel, vine Crăciunul. sărbători frumoase, oameni buni...

joi, 2 noiembrie 2017

tu tata meu, și tu dino...

tu tata meu, și tu dino... e greu fără voi. sunt cum mă știți și știu că-mi simțiți iubirea, așa cum a fost ea mereu întotdeauna.

tu tata meu... să știi că iubesc.

și aș fi vrut să-ți spun atât de multe, ca niciodată. m-ai făcut un om drept și corect. m-ai invățat să fiu sincer și mi-ai spus să nu renunț niciodată la asta, pentru că nu e altă cale. mi-ai spus că dacă rămân așa, nu are cum să nu-mi fie bine, chiar dacă uneori o să pară că nu e așa.

aș bea cu tine acum, așa cum știu că ți-ar plăcea și ți-ai dorit mereu. n-am fost mereu cum ai vrut tu, dar acum îmi lipsești al naibii de mult. al naibii de mult. aș vrea să-mi spui cum ai iubit-o pe mama când v-a fost cel mai greu, cum ați trecut peste toate. să-mi spui cum să fac și eu.

sunt atât de singur și simt că dispar în fiecare zi câte puțin. dar o să fiu așa cum ți-a plăcut mereu de mine. și știu că vei fi iar mândru de fiul tău.

tu dino, dragule... mi-e dor de tine de mor. ai luat tu la tine boala grea, să-mi fie mie bine. crezi că nu știu?

mi-este dor de capul tău mare și frumos. de ochii tăi, de felul în care ai știut mereu să mă faci să zâmbesc. să râd atunci când tu sufereai. dar știu că m-ai iubit și tu, și simt asta și acum. ai plecat fără mine, dar știu că m-ai iertat.

mâna ei o mângâie pe chica, dar habar n-are că te mângâie și pe tine. eu știu asta, însă. și că te iubește la fel de mult ca și mine. ea nu știe, dar rămâne secretul nostru, ok?

astăzi o întreba pe chica: “tu ești chiar cățel?” știi, exact cum te intrebam eu...

chica îți seamănă, să știi, o iubesc uriaș, dar știu că nu ești gelos. pentru că nimeni nu mă cunoaște ca și tine.

și stii că o iubesc și pe ea. mi-ar fi plăcut să o cunoști. ai fi iubit-o la fel de mult ca și mine.

doamne ce dor îmi este de voi... să știți că o sa fiu bine.

mi-e dragă, cum îmi sunteți voi. e de ajuns să vă spun iar că o iubesc? și că nu pot fără ea? eu o tot spun, dar voi știți deja asta...



miercuri, 25 octombrie 2017

am să te părăsesc, toamnă...

nu-mi place toamna asta. nu la fel ca acum un an. da, nu mai sunt nici eu cel de atunci, pierdut și cu bagajul la ușă, pregătit să plece în lume. 

privesc acum la frunzele așternute la picioarele mele, dar nu mai simt că vreau să le aud foșnind zăpăcite de pașii mei grei. 

anul ăsta am să te părăsesc, toamnă. nu mă impresionezi, deși știu că ești la fel ca întotdeauna. nu ești tu de vină cu nimic. sunt eu altul doar, și nu mă pot gândi și la tine. am altceva în suflet acum, mai frumos și mai viu decât orice mi-ai oferit tu vreodată. nu fă pe nebuna, și taci! nu aș fi simțit niciodată nimic din ce simt, dacă nu erai tu. taci, și bucură-te pentru mine, chiar dacă nu-mi este ușor.

mă uitam la frunzele-ți mai colorate ca nicicând, doar că în locul lor vedeam niște ochi mari și luminoși ce-mi râdeau cu drag. 

ieri, a bătut vântul și m-a plouat cu frunzele tale. cu frunze multe, venite parcă de nicăieri. am tresărit și ți-am simțit magia, însă doar pentru o clipă. atingerea lor m-a înfiorat, însă nu erai tu, toamnă, ci brațele de care îmi era atât de dor. 

aseară, m-ai chemat în ploaie. și ce dor mi-a fost. însă n-am dansat cu tine, toamnă. am strâns la piept un trup drag, iar pașii ne-au purtat prin iarba udă, printre copacii ce se pregătesc să moară din nou un pic, până în primăvară. da, ne-am lipit cândva și de trunchiurile lor obosite. și când vântul s-a oprit din cântat, buzele noastre și-au dăruit unul altuia stropii tăi, toamnă nebună.

îmi ești tare dragă, dar mi-e mai drag de ea. și dacă te consolează, să știi că e mai nebună decât tine.

ce să fac? n-am ce să fac!

joi, 3 august 2017

iubire într-o noapte de vară și un bărzoi care râde

dragostea mea, pare interesantă cartea... nu știu exact cât ai mai apucat să mă asculți, dar să știi că o vom lua de la capăt diseară...

îmi place să-ți citesc și la fel de mult îți place să mă asculți. acum ai adormit și aud cum respiri... îți mângâi obrajii frumosi și ochii ce s-au culcat și ei liniștiți... ești atât de frumoasă când dormi... firul de lumină ce răzbate dinspre stradă îți luminează chipul. mă uit la buzele ce încă tânjesc după atingerea buzelor mele.

văd freamătul lor neostoit, și, iubirea mea, nu mă pot abține... mă aplec ușor, cu grijă să nu-ți tulbur somnul dulce. mă opresc doar când simt respirația ta caldă peste buzele mele...

vreau să te gust și tentația este uriașă, însă încă mă pot controla. respirația ta îmi răcorește obrajii. închid ochii și mă las purtat de senzații. simt aievea totul, de parcă nu ne-am dezlipit nicînd buzele.

simt cum un fior o ia la goană dinspre vârful picioarelor, iar un altul îmi zăpăcește mintea și coboară la fel de nestăvilit înspre fluturii ce-i simt peste tot în stomac.

iubita mea, tu-mi citești gîndurile și în somn? ori în clipa asta chiar visezi că ne sărutam din nou? este magie, sau ce?

gemi ușor și te simt tot mai aproape. buzele ni se ating. își revendică acest drept. mai simt cum te împingi în buzele mele, apăsat și cu poftă...

știu deja că asta se cheamă că facem dragoste. da, ne iubim cu buzele, ca și când în ele s-ar regăsi trupurile noastre pârjolite de dorință, de atingerea celuilalt. ne-am regăsit atât de repede, ne jucăm, ne răsfățăm și ne tachinăm într-un fel numai de noi știut...

iubirea mea, îmi place să mă năpustesc pe colțurile gurii tale, să mă înfrupt din bucata de carne dulce care unește buza de sus cu cea de jos.... să alunec într-o parte, ca apoi să revin cu dor dincolo.... și asta îmi vine să o fac la nesfârșit...

da, iubirea mea, sunt exact așa cum m-ai descris în seara asta: un nesătul.

ne sărutăm, și mereu este ca și când am face-o pentru prima dată. exact ca și atunci când buzele ni s-au cunoscut în seara aceea binecuvântată de aprilie. și e la fel mereu. și încă n-am aflat care dintre noi a închis ușa în urma noastră.

acum, e însă, totuși, un pic altfel. buzele noastre fac dragoste, adormite, ale tale, și în acelasi timp vioaie și lucide, ale mele... nu-ți vine să frângi visul, dar nici mie să domolesc vraja ce m-a cuprins....

da, iubirea mea, e atâta tihnă în atingerile noastre, dar și atâta dorință.... mahmure de atâta plăcere, buzele iți tin treaz visul, iar mie îmi amorțesc tot ceea ce simțeam aievea.

ne-am iubit așa toată noaptea. dimineața ne-a găsit la fel de insetați, la fel de plini de dor după atingerile buzelor noastre care nu mai au de mult limite...

hai să-ti spun ceva acum, iubirea mea: bună dimineața

auzi bărzoiul nostru cum râde iar?