joi, 2 noiembrie 2017

tu tata meu, și tu dino...

tu tata meu, și tu dino... e greu fără voi. sunt cum mă știți și știu că-mi simțiți iubirea, așa cum a fost ea mereu întotdeauna.

tu tata meu... să știi că iubesc.

și aș fi vrut să-ți spun atât de multe, ca niciodată. m-ai făcut un om drept și corect. m-ai invățat să fiu sincer și mi-ai spus să nu renunț niciodată la asta, pentru că nu e altă cale. mi-ai spus că dacă rămân așa, nu are cum să nu-mi fie bine, chiar dacă uneori o să pară că nu e așa.

aș bea cu tine acum, așa cum știu că ți-ar plăcea și ți-ai dorit mereu. n-am fost mereu cum ai vrut tu, dar acum îmi lipsești al naibii de mult. al naibii de mult. aș vrea să-mi spui cum ai iubit-o pe mama când v-a fost cel mai greu, cum ați trecut peste toate. să-mi spui cum să fac și eu.

sunt atât de singur și simt că dispar în fiecare zi câte puțin. dar o să fiu așa cum ți-a plăcut mereu de mine. și știu că vei fi iar mândru de fiul tău.

tu dino, dragule... mi-e dor de tine de mor. ai luat tu la tine boala grea, să-mi fie mie bine. crezi că nu știu?

mi-este dor de capul tău mare și frumos. de ochii tăi, de felul în care ai știut mereu să mă faci să zâmbesc. să râd atunci când tu sufereai. dar știu că m-ai iubit și tu, și simt asta și acum. ai plecat fără mine, dar știu că m-ai iertat.

mâna ei o mângâie pe chica, dar habar n-are că te mângâie și pe tine. eu știu asta, însă. și că te iubește la fel de mult ca și mine. ea nu știe, dar rămâne secretul nostru, ok?

astăzi o întreba pe chica: “tu ești chiar cățel?” știi, exact cum te intrebam eu...

chica îți seamănă, să știi, o iubesc uriaș, dar știu că nu ești gelos. pentru că nimeni nu mă cunoaște ca și tine.

și stii că o iubesc și pe ea. mi-ar fi plăcut să o cunoști. ai fi iubit-o la fel de mult ca și mine.

doamne ce dor îmi este de voi... să știți că o sa fiu bine.

mi-e dragă, cum îmi sunteți voi. e de ajuns să vă spun iar că o iubesc? și că nu pot fără ea? eu o tot spun, dar voi știți deja asta...



miercuri, 25 octombrie 2017

am să te părăsesc, toamnă...

nu-mi place toamna asta. nu la fel ca acum un an. da, nu mai sunt nici eu cel de atunci, pierdut și cu bagajul la ușă, pregătit să plece în lume. 

privesc acum la frunzele așternute la picioarele mele, dar nu mai simt că vreau să le aud foșnind zăpăcite de pașii mei grei. 

anul ăsta am să te părăsesc, toamnă. nu mă impresionezi, deși știu că ești la fel ca întotdeauna. nu ești tu de vină cu nimic. sunt eu altul doar, și nu mă pot gândi și la tine. am altceva în suflet acum, mai frumos și mai viu decât orice mi-ai oferit tu vreodată. nu fă pe nebuna, și taci! nu aș fi simțit niciodată nimic din ce simt, dacă nu erai tu. taci, și bucură-te pentru mine, chiar dacă nu-mi este ușor.

mă uitam la frunzele-ți mai colorate ca nicicând, doar că în locul lor vedeam niște ochi mari și luminoși ce-mi râdeau cu drag. 

ieri, a bătut vântul și m-a plouat cu frunzele tale. cu frunze multe, venite parcă de nicăieri. am tresărit și ți-am simțit magia, însă doar pentru o clipă. atingerea lor m-a înfiorat, însă nu erai tu, toamnă, ci brațele de care îmi era atât de dor. 

aseară, m-ai chemat în ploaie. și ce dor mi-a fost. însă n-am dansat cu tine, toamnă. am strâns la piept un trup drag, iar pașii ne-au purtat prin iarba udă, printre copacii ce se pregătesc să moară din nou un pic, până în primăvară. da, ne-am lipit cândva și de trunchiurile lor obosite. și când vântul s-a oprit din cântat, buzele noastre și-au dăruit unul altuia stropii tăi, toamnă nebună.

îmi ești tare dragă, dar mi-e mai drag de ea. și dacă te consolează, să știi că e mai nebună decât tine.

ce să fac? n-am ce să fac!

joi, 3 august 2017

iubire într-o noapte de vară și un bărzoi care râde

dragostea mea, pare interesantă cartea... nu știu exact cât ai mai apucat să mă asculți, dar să știi că o vom lua de la capăt diseară...

îmi place să-ți citesc și la fel de mult îți place să mă asculți. acum ai adormit și aud cum respiri... îți mângâi obrajii frumosi și ochii ce s-au culcat și ei liniștiți... ești atât de frumoasă când dormi... firul de lumină ce răzbate dinspre stradă îți luminează chipul. mă uit la buzele ce încă tânjesc după atingerea buzelor mele.

văd freamătul lor neostoit, și, iubirea mea, nu mă pot abține... mă aplec ușor, cu grijă să nu-ți tulbur somnul dulce. mă opresc doar când simt respirația ta caldă peste buzele mele...

vreau să te gust și tentația este uriașă, însă încă mă pot controla. respirația ta îmi răcorește obrajii. închid ochii și mă las purtat de senzații. simt aievea totul, de parcă nu ne-am dezlipit nicînd buzele.

simt cum un fior o ia la goană dinspre vârful picioarelor, iar un altul îmi zăpăcește mintea și coboară la fel de nestăvilit înspre fluturii ce-i simt peste tot în stomac.

iubita mea, tu-mi citești gîndurile și în somn? ori în clipa asta chiar visezi că ne sărutam din nou? este magie, sau ce?

gemi ușor și te simt tot mai aproape. buzele ni se ating. își revendică acest drept. mai simt cum te împingi în buzele mele, apăsat și cu poftă...

știu deja că asta se cheamă că facem dragoste. da, ne iubim cu buzele, ca și când în ele s-ar regăsi trupurile noastre pârjolite de dorință, de atingerea celuilalt. ne-am regăsit atât de repede, ne jucăm, ne răsfățăm și ne tachinăm într-un fel numai de noi știut...

iubirea mea, îmi place să mă năpustesc pe colțurile gurii tale, să mă înfrupt din bucata de carne dulce care unește buza de sus cu cea de jos.... să alunec într-o parte, ca apoi să revin cu dor dincolo.... și asta îmi vine să o fac la nesfârșit...

da, iubirea mea, sunt exact așa cum m-ai descris în seara asta: un nesătul.

ne sărutăm, și mereu este ca și când am face-o pentru prima dată. exact ca și atunci când buzele ni s-au cunoscut în seara aceea binecuvântată de aprilie. și e la fel mereu. și încă n-am aflat care dintre noi a închis ușa în urma noastră.

acum, e însă, totuși, un pic altfel. buzele noastre fac dragoste, adormite, ale tale, și în acelasi timp vioaie și lucide, ale mele... nu-ți vine să frângi visul, dar nici mie să domolesc vraja ce m-a cuprins....

da, iubirea mea, e atâta tihnă în atingerile noastre, dar și atâta dorință.... mahmure de atâta plăcere, buzele iți tin treaz visul, iar mie îmi amorțesc tot ceea ce simțeam aievea.

ne-am iubit așa toată noaptea, iubirea mea. dimineața ne-a găsit la fel de insetați, la fel de plini de dor după atingerile buzelor noastre care nu mai au de mult limite...


hai să-ti spun ceva acum, iubirea mea: bună dimineața

auzi bărzoiul nostru cum râde iar? 

miercuri, 26 iulie 2017

crâmpeie dintr-un altfel de capitol...

ziua 1
- noaptea, telefon silent, oboseală, degeaba. pauză
- făcut ochi repede, i love you more than you'll ever know
- 2622 intre inimi, roșie-albastra as usual
- dor de dimineață bună
- doua ore cafea, cald, soare, ieri frig frig
- coelho, mata hari
- you know how to find me
- wattsap - fb out, ochii caută mereu, csf-ncsf
- de ce? ”ce secretos ești!”
- viața în fuchsia
- job
- soare
- gând, tras cu ochiul
- pizza - patru, picant, pfff ardei
- războinici, privire, greșeli, rațiune. coelho
- festival castel swords, fum, bere, carne, scenă
- coadă atm, bănci pe mijlocul străzii
- muzică aproape, geam, ațipit, acorduri u2, wtf?
- concert u2 pe bune, stadion
- tras cu ochiul, place poză. de vară, culori
- ațipit iar, o oră, agent
- f. cald astăzi
- dor
- dor
- dor
- dor
- dor
- dor de zi
- muzică, ain't nobody loves me better, makes me happy, makes me feel this way, ain't nobody loves me better than you. pian, cor
- cluj, caniculă până luni
- gând, onomastică, blind date, roșu buze, turbat, muzică, pijama batman
- dor, iubire. pipilic. sevraj?
- frunte, coș, doare
- scris ușor psihopatic?!
- grădină, cafea
- barbă de sâmbătă
- schimbat ochelari, negri
- dor. iar și iar
- dragă tare. semn
- meci cfr, doua ore
- tu vois, je t'aime comme ca
- cfr 2-0
- la festival, la spart de târg, guiness de la "44", de adio barbă
- mi-a adus aminte de zilele clujului
- ce mișto
- iar dor... de noapte

ziua 2
- trezit de dor... devreme iar
- just be, just be, just be. sh...
- ai mai sughițat în gând până acum?
- ”te-aș putea chema să visăm, privind la norii blegi și grei..”
- depărtarea e în mintea noastră?
- de ce timpul nu are și el o scurtătură a lui?
- am visat!
- amorțeală peste tot, ciudat, până și cerul a rămas încremenit
- cafeaua numărul 2
- dor
- dor
- dor
- dor
- dor
- terapie prin shopping la mall
- vreme aiurită, iar e cald
- terapie prin gătit, în grădină
- tv, seriale
- stick... musai!
- un like!
- xxxxxxxx - xx xxx xxx (cenzurat) pfff...
- sevraj?
- reclamă la tv: ”covrigii casei. te simți acasă!”
- mă trece un fior. tăt tăt tăt
- muzică - shine, crazy diamond
- chinezării
- oare cum se simte dincolo? e un pic aiurea. sau nu
- dor... de seară... sh...
- dușmanul dușmanului meu este prietenul meu. ce mișto!
- film interesant: fețe în mulțime. trei prietene, chica, bar
- ora 1
- dor

ziua 3
- vis! din nou
- is getting weird
- nimic nou, același semn
- oală de cafea
- reminder email
- dor, zbor
- 94,6, minunat
- amintiri de la 2 Mai, buzău
- agitat
- vânt, soare, nori
- a doua oală de cafea
- merg la job. mai bine așa
- ziua de luni, puntea spre marți
- profil, altul, life must go on
- schimbat și foto de copertă
- #rezist. a fost cât pe ce să nu, instagram
- calm aparent, csf-ncsf, vulcan, lavă
- bulgaria, mare, nisipuri de aur
- pepene, struguri
- repet: de ce nu are și timpul o scurtătură a lui?
- dor de seară
- dor
- dor
- dor
- topire, îngheț, stingere, ardere, liniște, neliniște
- iubire
- înțelege ce ți se întâmplă, ca să știi ce urmează
- n-a zis nimeni că e ușor, nu zice nimeni că trebuie înțeles
- ochii. e greu să mintă
- noapte. iar
- nevoia de rebus
- iubesc, și la tv e cu mafia lemnului... ce mișto! :)
- ora 1
- liniște. aud, respirațiile
- xx xxxxxx, xxxxxxxxxx. xxx (cenzurat)
- emoție
- dor, zbor, vis?
- dacă insomnia e o boală. sunt bolnav
- învelesc somnul. al tău

ziua 4
- vis iar. pauză = vise, e clar. senzații amestecate. de toate
- „doamne,  cât te iubesc”, primul gând pe ziua de astăzi :)
- dis de dimineață, niște harnici. tundeau gazon. tembeli
- oala de cafea
- mi-a luat toată dimineața, dar am terminat ce aveam de terminat, în sfârșit
- e surpriza, de la miezul nopții, da
- lumină de iasomie, probabil dimineață devreme
- în rest, totul pus la punct. în afară de mine, încă nu de tot :)
- gata și cu munca pe astăzi
- les jeux sont fait. rien ne va plus!
- i was singing all day long
- mall pustiu, roboțeii verzi se duc la culcare devreme, am putea juca un football-tenis pe holurile goale. nici măcar nu e 9 seara. e doar marți
- zbor cu dor
- cafea. o să iau... pauză de la somn, probabil
- știu deja foarte bine că exilul aici se va termina. se poate întâmpla mâine, sau luna viitoare, sau la toamnă
- avem neîndoielnic libertatea de a lua decizii. cele importante trebuie luate mereu de unul singur. în spatele lor se află mai mereu o femeie. trebuie să vină din inimă, însă e de folosit mult capul :)
- doar că nu e atît de ușor precum pare. ai dobândit un echilibru între logică și spirit, dar asta, paradoxal, te face cam incapabil să iei vreo... decizie. e mult de discutat aici
- farmecul e, însă, în a lua decizia... dragul de dr.house a spus-o perfect: ce mai e viața fără capacitatea de a lua decizii tembele?
- ne vedem în alt capitol
- am treabă. am de iubit. am decis :)




























sâmbătă, 15 iulie 2017

începutul...

ideea de a pleca din țară a venit de nicăieri. aruncasem furios telefonul în direcția patului, însă dihania și-a continuat zborul haotic până dincolo de marginea lui și a căzut cu un pocnet sec pe parchet.

”pizda-mătii!”, am izbucnit furios, și m-am întins după o țigară. de vreo două săptămâni fumam ca o locomotivă. sunt convins că îmi speriam vecinii cu tusea ce mă făcea să horcăi ca un porc străpuns de un măcelar nepriceput și bine altoit de țuica primită de la nefericiții care asistau la jalnicul ritual. neîndoielnic, toți salivau la gândul că grămada de carne amestecată cu sânge încă cald le va umple burțile în curând.

nu-mi puteam scoate din minte imaginea porcului legat de picioare și încălecat de doi zdrahoni ce-i făceau inutilă zbaterea. era ultima lui zbatere și nici la aia nu avea dreptul, amărâtul. aveam de mic copil oroare de desfătarea cretină a românului de a ucide cu barbarie demnă de epoca peșterilor un animal, acolo, pe marginea drumului, la doi pași de containerele de gunoi.

cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun, întreg cartierul era scăldat în sânge. odată am chiar pățit-o rău de tot.

veneam de la școală, aiurit și fără griji, ca de obicei. cămașa îmi atârna în afară și aproape că o trăgeam după mine. mâinile îmi erau îndesate în buzunare și dădeam cu șpițul în toate pietrele de pe drum. cu stângul mereu, și mă mândream cu asta..

după ultimul pietroi ce l-am trimis ca o torpilă spre o poartă imaginară, m-am potolit. la felul cum arătau ghetele mele în momentul ăla, era clar ce mă așteaptă acasă. ”no, lasă”, mă gândeam, ”că vine Moș Gerilă cu altele noi curând.”

când ajungeam în preajma blocului, eram deja cu ochii pe sus, după Sorin, vecinul meu de la trei, care nu știu cum dracu făcea de ajungea mereu înaintea mea de la școală. si nu oricum... mi-era o ciudă de copil tălâmb pe el. ăsta mereu era pe balcon și parcă pentru asta trăia, să-mi facă mie în ciudă că a tulit-o mai repede de la școală.

până să-l văd pe Șurda, că așa i-a rămas numele pe veci, ochii îmi picaseră cu un etaj mai jos pe Angela, care s-a tras repede îndărătul perdelei albe luată de mama de la serviciu după o bancă țigănească.

drăcușorul avea doar vreo 6 ani și e soră-mea. mereu era cu mâinile pe ceva, mereu avea ceva de desfăcut și de reparat. era curioasă de mă scotea din minți uneori, trebuia ea să știe tot ce mișcă în ceasul meu, sau in hârbul de casetofon ce mereu îmi prindea casetele. aici, e drept, aveam noroc cu ea, că lipea benzile la loc. ce ieșea însă numai muzică nu mai era, doar niște sunete scremute parcă în WC-ul din fundul grădinii bunicilor.

”sigur face asta mică ceva iar”, îmi zic, și o iau la goană spre casă.

eram deja pe Micuș, cea mai faină stradă a Clujului, și dădeam colțul spre ușa blocului. tembelul de la 3 atunci se găsește și el să fluiere. m-au luat dracii, mi-am ridicat privirea pentru o secundă cred, dar a fost de ajuns.

am alunecat pe gheață și am luat în brațe unul din stâlpii bătătorului de covoare. lovitura m-a năucit într-atât, încât m-am lăsat fără vlagă în mocirla de pe jos. mă rog, cel puțin așa credeam că e mocirlă, deși până să mă lățesc la pământ am observat cu coada ochiului ceva suspect.

Șurda hohotea ca un bezmetic, mai-mai să cadă de pe balcon, și, cu siguranță, scena l-a umflat de râs și pe drăcușorul de după perdea.

îmi venea să plâng, dar umilința ar fi fost prea mare, mai ales că Angela ieșise și ea în balcon și îmi striga râzând că-s un bleg.

”blegule, blegule...”, doar asta auzeam printre clopotele ce-mi zdrăngăneau în cap ca la slujba de Înviere.

gheața nu mă ajuta nici ea să ies mai repede din stadiul de un al treilea personaj într-un desen animat cu Lolek și Bolek. într-un final, după mai multe zbateri spasmodice și agățat de bara ruginită a bătătorului de covoare, reușesc să ma ridic, împlântat în ghete, într-un echilibru discutabil.

așa cum deja îmi era teamă, mocirla în care mă prăbușisem era ditamai băltoaca de sânge. De sânge de porc. De sânge prea proaspăt de porc.

aveam deja un zâmbet pe buze, iar ochii mi-au zburat pe geam, pe aleea de jos, dincolo de balconul folosit pe post de lojă de teatru acum câțiva zeci de ani. 

locul unde s-a produs catastrofa nu se mai zărește din casă, din cauza garajelor de tablă în care zac borcanele și sculele celor care au mâncat o viață întreagă din porcii de Moș Gerilă.

altfel, bătătorul de covoare e tot acolo, si cred că bara în care am dat atunci ca un berbece cu capul mai tremură și acum.

mă las pe pat și mă întind cât sunt de lung după telefonul ce a trebuit să se oprească taman sub calorifer. mă căznesc să apuc prețiosul aparat și mă simt ca și când Șurda și fata dragă de după perdea mă privesc din nou, ca pe vremuri.

aparatul a ajuns acolo unde nu-l poți ajunge decât cu zbatere, scrîșnete din dinți și degete zdrelite, după mai multe tentative eșuate de a convinge pe unul sau pe altul că ideea mea poate aduce ceva bun pentru firma sau compania lui.

Dino, stă ca de obicei în gura ușii și nu-și dezlipește ochii de pe mine. știe că încă nu e rost de ieșit afară. și-a împins ușor labele din față și și-a lăsat capul mare si frumos pe ele. a incremenit așa,ca o statuie de pluș. doar ochii îi aleargă neostoiți. îmi pândește orice gest, ca de obicei, de parcă ar fi lucrul cel mai important din lume...