sâmbătă, 15 iulie 2017

începutul...

ideea de a pleca din țară a venit de nicăieri. aruncasem furios telefonul în direcția patului, însă dihania și-a continuat zborul haotic până dincolo de marginea lui și a căzut cu un pocnet sec pe parchet.

”pizda-mătii!”, am izbucnit furios, și m-am întins după o țigară. de vreo două săptămâni fumam ca o locomotivă. sunt convins că îmi speriam vecinii cu tusea ce mă făcea să horcăi ca un porc străpuns de un măcelar nepriceput și bine altoit de țuica primită de la nefericiții care asistau la jalnicul ritual. neîndoielnic, toți salivau la gândul că grămada de carne amestecată cu sânge încă cald le va umple burțile în curând.

nu-mi puteam scoate din minte imaginea porcului legat de picioare și încălecat de doi zdrahoni ce-i făceau inutilă zbaterea. era ultima lui zbatere și nici la aia nu avea dreptul, amărâtul. aveam de mic copil oroare de desfătarea cretină a românului de a ucide cu barbarie demnă de epoca peșterilor un animal, acolo, pe marginea drumului, la doi pași de containerele de gunoi.

cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun, întreg cartierul era scăldat în sânge. odată am chiar pățit-o rău de tot.

veneam de la școală, aiurit și fără griji, ca de obicei. cămașa îmi atârna în afară și aproape că o trăgeam după mine. mâinile îmi erau îndesate în buzunare și dădeam cu șpițul în toate pietrele de pe drum. cu stângul mereu, și mă mândream cu asta..

după ultimul pietroi ce l-am trimis ca o torpilă spre o poartă imaginară, m-am potolit. la felul cum arătau ghetele mele în momentul ăla, era clar ce mă așteaptă acasă. ”no, lasă”, mă gândeam, ”că vine Moș Gerilă cu altele noi curând.”

când ajungeam în preajma blocului, eram deja cu ochii pe sus, după Sorin, vecinul meu de la trei, care nu știu cum dracu făcea de ajungea mereu înaintea mea de la școală. si nu oricum... mi-era o ciudă de copil tălâmb pe el. ăsta mereu era pe balcon și parcă pentru asta trăia, să-mi facă mie în ciudă că a tulit-o mai repede de la școală.

până să-l văd pe Șurda, că așa i-a rămas numele pe veci, ochii îmi picaseră cu un etaj mai jos pe Angela, care s-a tras repede îndărătul perdelei albe luată de mama de la serviciu după o bancă țigănească.

drăcușorul avea doar vreo 6 ani și e soră-mea. mereu era cu mâinile pe ceva, mereu avea ceva de desfăcut și de reparat. era curioasă de mă scotea din minți uneori, trebuia ea să știe tot ce mișcă în ceasul meu, sau in hârbul de casetofon ce mereu îmi prindea casetele. aici, e drept, aveam noroc cu ea, că lipea benzile la loc. ce ieșea însă numai muzică nu mai era, doar niște sunete scremute parcă în WC-ul din fundul grădinii bunicilor.

”sigur face asta mică ceva iar”, îmi zic, și o iau la goană spre casă.

eram deja pe Micuș, cea mai faină stradă a Clujului, și dădeam colțul spre ușa blocului. tembelul de la 3 atunci se găsește și el să fluiere. m-au luat dracii, mi-am ridicat privirea pentru o secundă cred, dar a fost de ajuns.

am alunecat pe gheață și am luat în brațe unul din stâlpii bătătorului de covoare. lovitura m-a năucit într-atât, încât m-am lăsat fără vlagă în mocirla de pe jos. mă rog, cel puțin așa credeam că e mocirlă, deși până să mă lățesc la pământ am observat cu coada ochiului ceva suspect.

Șurda hohotea ca un bezmetic, mai-mai să cadă de pe balcon, și, cu siguranță, scena l-a umflat de râs și pe drăcușorul de după perdea.

îmi venea să plâng, dar umilința ar fi fost prea mare, mai ales că Angela ieșise și ea în balcon și îmi striga râzând că-s un bleg.

”blegule, blegule...”, doar asta auzeam printre clopotele ce-mi zdrăngăneau în cap ca la slujba de Înviere.

gheața nu mă ajuta nici ea să ies mai repede din stadiul de un al treilea personaj într-un desen animat cu Lolek și Bolek. într-un final, după mai multe zbateri spasmodice și agățat de bara ruginită a bătătorului de covoare, reușesc să ma ridic, împlântat în ghete, într-un echilibru discutabil.

așa cum deja îmi era teamă, mocirla în care mă prăbușisem era ditamai băltoaca de sânge. De sânge de porc. De sânge prea proaspăt de porc.

aveam deja un zâmbet pe buze, iar ochii mi-au zburat pe geam, pe aleea de jos, dincolo de balconul folosit pe post de lojă de teatru acum câțiva zeci de ani. 

locul unde s-a produs catastrofa nu se mai zărește din casă, din cauza garajelor de tablă în care zac borcanele și sculele celor care au mâncat o viață întreagă din porcii de Moș Gerilă.

altfel, bătătorul de covoare e tot acolo, si cred că bara în care am dat atunci ca un berbece cu capul mai tremură și acum.

mă las pe pat și mă întind cât sunt de lung după telefonul ce a trebuit să se oprească taman sub calorifer. mă căznesc să apuc prețiosul aparat și mă simt ca și când Șurda și fata dragă de după perdea mă privesc din nou, ca pe vremuri.

aparatul a ajuns acolo unde nu-l poți ajunge decât cu zbatere, scrîșnete din dinți și degete zdrelite, după mai multe tentative eșuate de a convinge pe unul sau pe altul că ideea mea poate aduce ceva bun pentru firma sau compania lui.

Dino, stă ca de obicei în gura ușii și nu-și dezlipește ochii de pe mine. știe că încă nu e rost de ieșit afară. și-a împins ușor labele din față și și-a lăsat capul mare si frumos pe ele. a incremenit așa,ca o statuie de pluș. doar ochii îi aleargă neostoiți. îmi pândește orice gest, ca de obicei, de parcă ar fi lucrul cel mai important din lume...

joi, 6 iulie 2017

o minte sclipitoare nu este niciodată singură...

o minte sclipitoare poate duce multe chiar de una singură, asta și atunci când în jurul ei pare că s-a năruit aproape totul. știe exact ce are de făcut pentru a-și atinge scopul, chiar daca asta înseamnă și să calce apăsat pe cadavre, sau să se ia la trântă cu un sistem bolnav. 

mai mereu, acest lucru aduce cu sine și victime colaterale, de regulă din rândul celor dragi, reduse uneori teribil de frustrant la stadiul de spectatori la o bătălie în care nu pot sau nu se știu implica.

lupta este dură și pentru ea nu este nimic mai important decât să arate, cui trebuie și vrea să afle, că dreptatea și adevărul sunt de un singur fel. și atunci scrupulele dispar, pentru că ar pedepsi șmecheria și pe cei care o fac, la fel de ușor precum respiră.  

o minte sclipitoare are curajul și determinarea lui cristofor columb de a porni în căutarea Lumii Noi. o dată lansată la apă, frumoasa nebunie stârnește admirație și aplauze, însă de cele mai multe ori doar de pe margine.

puțini se vor încumeta să sară în barcă, pentru că asta ar însemna și să le fie teamă uneori, dar și să cadă pradă deznădejdii atunci când bătălia pare a se îndrepta spre un eșec dureros. furtunile se pot isca din senin și e nevoie de un braț ce nu poate deveni puternic într-un confort iluzoriu într-un loc călduț de pe țărm.

o minte sclipitoare nu va înceta nicicând să-ți violeze neuronii și să-și facă culcuș pe sinapsele fragile, pentru a te lăsa să savurezi îmbuibat șmecheria. te va hărțui și vei simți acut că este acolo și deja știi că va muri cu tine de gât dacă e nevoie. inevitabil te va cuprinde panica, și gustul hoției, cândva dulce, îți va strepezi sufletul.

o vreme, lupta se va da doar între tine și ea, dar sa fii sigur că are destui aliați, nu mulți, dar puternici și nevăzuți, mânați de aceeași nebunie frumoasă. stau și ei acum pe margine, amestecați în mulțime, dar vor ști când să te izbească, ori să facă scut în jurul ei pentru a te răpune.

pentru că o minte sclipitoare nu este niciodată cu adevărat singură.


duminică, 2 iulie 2017

blind date...

își cuprinse fruntea cu palma stângă, iar degetele i-au prins capul ca într-o menghină. așa făcea mereu când era era agitat. doar că acum aproape că-l durea. degetul cel mare și cel mic erau la extremitatea caracatiței și îi presau tâmplele ce încercau să domolească zvâcnirile pornite din stomac.

închise ochii și capul îi alunecă ușor pe spate. o vreme simți bătălia crâncenă, dar nerăbdarea îl aruncă din pat pe scaunul vechiului său birou. privea deznădăjduit acul ceasului și mișcarea sa molcomă spre următoarea secundă. realiză că bucata delicată de metal ajungea tot mai greu să-l urnească pe dolofanul leneș la următorul minut și asta îl scotea din minți.

a plonjat brusc pe marginea patului și a apucat telefonul. privirea îi alergă bezmetică pentru a suta oară peste cele cîteva cuvinte ale mesajului. erau cinci la număr. ba nu, erau mai mult de un milion de fapt și toate aveau să-i aducă curând sfârșitul unei așteptări cumplite începute cu un zâmbet rostogolit senin spre ea.

taximetristul îi aruncă un zâmbet când îl văzu că avea nevoie de telefon pentru a-i spune adresa. ”acolo mergem”, spuse omul către cel afundat pe bancheta din spate. cu siguranță bănuia că ceva frumos e pe cale să se întâmple și-i plăcea că e părtaș la asta.

orașul se punea la culcare, însă în mașina galbenă, nu era vreme de somn. bărbatul din fața sa era relaxat. se vedea că-i place să conducă prin măruntaiele clujului înfofolit în plapuma nopții. și zâmbea mereu privind din când în când la cel care sorbea cu nesaț ceva din telefon.  misterul a fost curând spulberat și hodoroaga pe patru roți s-a umplut de voie bună. nu-l putea lăsa totuși să ajungă la întâlnire cu un nasture de la cămașă încheiat cu un rând mai sus.

la semafor, încă pe roșu, roțile mașinii mușcă cu poftă din asfalt. îndoită de frig, bătrâna e tot acolo unde a lăsat-o în urmă cu aproape o jumătate de an. în alte vremuri ar fi vrut să coboare, să cumpere o mână de flori de câmp de la ea, însă acum a tăcut.

siluetele de pe marginea drumului s-au evaporat curând și luminile orașului erau parcă aprinse doar pentru el.

nu voia să întârzie nicio secundă, așa că s-a despărțit rapid de omul vesel de la volan. privi la șirul de blocuri și știa că acolo, undeva, o ușă a fost lăsată deschisă doar pentru el.

și-a verificat încă o dată nasturii cămășii și a pășit pe stradă. era liniște și era bine. trăgea cu poftă din țigară și credea că se calmase. a apăsat înfrigurat butonul interfonului. a urmat doar clinchetul metalic al zăvorului ce s-a deschis. atât.

a ciocănit abia simțit în timp ce împingea ușa grea. era întuneric și de undeva răzbătea o melodie lentă. era totul așa cum i s-a promis. o lumânare ardea orb pe masă, îndeajuns ca el să vadă strălucirea a doi ochi ce-i întorceau un zâmbet dintr-o primăvară venită parcă din alt timp.

nu a fost nevoie de cuvinte, nici măcar de unul singur. nu s-a mai auzit decât atingerea unor buze ce nu se știau până atunci și o ușă ce s-a închis.

sâmbătă, 25 martie 2017

nevoia de tristețe...

spuneam aseară unei prietene bune că tristețea nu este decât preludiul unei mari fericiri. în ce mă privește, iubesc tristețea într-un fel aparte, pentru că ne dă șansa să mai redevenim oameni din când în când.

în definitiv, tristețea este, adesea și în mod nefericit, rodul unei minți care nu vrea să accepte o realitate, alta decât cea dorită. și atunci ne supărăm, și căutăm compasiune, ba chiar pârjolim dealurile și otrăvim fântînile, astfel încât să ținem cât mai departe rațiunea. ba ridicăm și ziduri. cu cât mai înalte, cu atât mai bine. orgoliul trebuie protejat cu orice preț. tu ești cel vătămat și toți ceilalți au pus la cale complotul diabolic împotriva umilei tale făpturi.

lasând deoparte lucrurile care produc într-adevăr durere, ne-am obișnuit să căutăm o tristețe ciudată și falsă în toate cotloanele vieții. să ne afundăm și să colcăim în depresie.

ne place să ne victimizăm, să arătăm cu degetul spre altul, nicidecum înspre noi. noi, care avem mereu dreptate, noi care suntem un Isus Christos al adevărului, noi care de când ne știm o încasăm des și pervers. și tot nu e de ajuns.

m-am revărsat precum marea care înghite plaja tocită de tălpile goale ale îndrăgostilor. e trist, știu...

spuneam că văd tristețea altfel, nu că o neg. pornind de la ideea că nu suntem niște prefăcuți cu nevoi sado-masochiste, cred că e nevoie de un pic de tristețe în viața noastră.

sunetele unei viori sunt frumoase, chiar dacă arcușul îți șoptește o poveste de dragoste interzisă.

frunzele bătute de vântul de toamnă târzie sunt frumoase, deși sunt rupte brutal de trupul falnic ce le-a dat viață peste an.

ce alegem între frumos și trist? putem alege, însă? și de ce să alegem? putem să punem hotare: până aici e frumos, de aici încolo e trist? și de ce am fi triști? mă încumet să spun din nou că avem nevoie să trecem prin asta din când în când pentru a ne regăsi, pentru a coborî iar la nivelul primar al ființei umane, pentru a redescoperi sentimente și stări, fie ele de furie sau izbândă, de deznădejde sau de frică.

da, rămân la părerea că tristețea poate fi cea care să aducă bucurie. că trebuie să trăim totul fără să ne gândim la bariere ridicate de alții, la prejudecăți și principii care nu au decât darul de a ne face prizonierii unei lumi aflate pe drumul abrupt către pierzanie.

în a lui "primăvară neagră", henry miller spune că atunci când fiecare lucru e trăit până la capăt, nu există nici moarte, nici regrete și nici măcar o falsă primăvară, și că orice moment trăit deschide un orizont mai larg, mai cuprinzător, din care nu e nicio scăpare în afară de a trăi.

și dacă nu ai de ales, ce te oprește să te bucuri să trăiești chiar și singur fiind, dar unic?






marți, 15 noiembrie 2016

cristi, am plecat după țigări...

plec! patru litere care îmi vor defini probabil soarta. se întâmpla acum vreo lună. tocmai primisem pe email un alt refuz elegant de angajare. pe ecranul televizorului niște scârbe de politicieni își băteau joc ca de obicei de inteligența mea. undeva în țară, era o grevă. oamenii nemulțumiți își strigau durerea în stradă. o femeie cam la vârsta mea își vărsa amarul reporterului. era și furie și deznădejde în glasul ei. da, poți să plângi și la furie.

”nu mai pot”, țipa isteric și lacrimi mari îi scăldau obrajii. ”nu mai am decât varianta să plec unde văd cu ochii!”, am mai auzit din gura femeii și am apăsat fără să vreau butonul roșu al telecomenzii.

să plec, să plec, să plec! cuvintele îmi bubuiau creierii. am avut, brusc, nevoie de aer. afară, toamna se juca cu simțurile mele. era încă cald și frunzele mi se așterneau la picioare. îmi târam cele o sută de kilograme pe covorul foșnitor, dar gândurile-mi evadaseră departe.

cristi era tot acolo, pe banca lui din părculeț. înfofolit în haina groasă și puturoasă, cu gluga trasă peste cap și cu mâinile afundate în buzunarele cu siguranță rupte, mă privea. cred, de fapt, că mă privea ca de fiecare dată, ca un animal flămând. ”salut, ce faci? ați ieșit la plimbare?”. așa începe mereu dialogul nostru, în timp ce ochii lui triști zboară speriați către zdrahonul de dino, năvalnic ca de obicei. ”ai să-mi dai, te rog, o țigară?”. potrivit ritualului, înșfac tabachera, o deschid și i-o ofer. cristi al meu are degetele aspre și apucă tremurând țigara. mereu doar una. îi umplu însă mereu pumnul cu țigări. știu deja ce urmează: ”îți mulțumesc și îmi cer scuze pentru deranj. niște mărunțiș nu ai, așa-i?” chiar nu am și dau din cap.

nu are mai mult de treizeci de ani băiatul ăsta, dar pare mai în vârstă decât mine. povestea lui e tristă. niște futuți de părinți l-au alungat de acasă acum vreun an, și de atunci îmi apare mereu în cale. pielea încă-i era albă toamna trecută și avea un păr mare și bogat. era și curățel și nu cuteza încă să ceară țigări și mărunțiș. părea un rebel ce se luase la trântă cu viața.

am văzut tot. și cum pielea i se întuneca pe zi ce trece, și cum părul i se transforma într-o claie noroioasă. peste iarnă l-am văzut mai rar și mă întrebam mereu unde doarme. îi era frig tare și stătea adunat, cu mâinile strângându-și genunchii la piept. nu i-am vorbit mult timp, dar nici el mie. mama a fost cea care mi-a zis într-una din zile câte ceva despre el. și m-a durut ce-am auzit, și mă învinovățeam că-l priveam până atunci ca o arătare și nimic mai mult. omul își trăia drama neștiut și nu avea curaj să cerșească. era ca o statuie. doar ochii i se fixau în tăcere pe cei care treceau pe lângă el.

s-a dus și iarna și cristi era mai curat. un tricou alb îi acoperea trupul firav. eram sigur ca e doar piele și os și că stomacul i se lipea de șira spinării. s-a și tuns într-o zi. chelia îi lucea în soarele cald de primăvară. a renunțat însă la bărbierit și fața i s-a acoperit de fire negre și aspre. ochii lui mai păstrau încă un pic de vigoare, dar erau tot mai istoviți. bătrânul tânăr și-a păstrat însă vocea cristalină și mereu m-a intrigat asta. ”salut, ce faci? ați ieșit la plimbare? ai să-mi dai, te rog, o țigară?”. nu vrea nici în ziua de azi să povestească ce i s-a întâmplat. îi este, cu siguranță, jenă, și pare ridicol când îți cere țigara cu glas voios. i-am dat și bani o vreme, dar acum am rămas doar la tutun. ”niște mărunțiș nu ai, așa-i?”. ”nu, nu am.”, îi spun.

ieri, mi-a venit pe email o știre care m-a îngrozit: ”un om al străzii a fost găsit în această dimineață mort pe o bancă din parcul primăverii, din cartierul mănăștur. noaptea trecută a nins abundent și viscolit la cluj, iar temperatura a coborât cu mult peste zero grade ”. mi-a stat inima în loc și ochii mi s-au oprit pe tabacheră. erau acolo și țigările pentru cristi. ”din primele informații, se pare că este vorba de un bărbat de aproximativ 50 de ani, iar identitatea lui nu este încă cunoscută.” nu e totuși el, mi-am zis și am alergat spre banca lui din parc. vântul era încă puternic și fulgii de zăpadă îmi pișcau fața și nu mai era frumos ca de obicei. banca era goală....

nu l-am întâlnit pe cristi nici după amiaza și nici seara. și nici în dimineața asta. zăpada era de un deget pe banca din parcul primăverii. și era neatinsă.

cristi, mai rezistă! acum e târziu de tot și eu plec departe peste câteva ore și nu mai am cum să știu dacă ești bine sau nu. știu însă acum că plec și ca să-ți mai pot da țigări cândva, dar și niște mărunțiș de data asta.

acum o lună eram zmeu și mi-am cumpărat fără mari emoții biletul spre dublin. nu mai multe decât de crăciunul trecut, când am tras prima țigară ”din aia”. da, a fost ciudat că nu am simțit atunci decât poate nerăbdare și încredere că va fi bine în cele din urmă. așa a fost în noaptea aia, când am avut lângă mine un om drag sufletului meu.

așa simt și în clipa asta, doar că știu că acum sunt mult mai mulți cei care îmi sunt alături, cei care suferă dar se și roagă să-mi fie bine. oameni tare dragi care poate în adâncul lor se bucură, dar n-o să recunoască asta niciodată, că am curajul și nebunia de a-mi urma, poate, destinul. oameni care mi-au potolit zbaterile și mă împing acum cu gîndul lor bun spre ziua de mâine.

îmi va fi dor tare. și când va fi așa, o să fug la marea mea iubire marea și o să vorbesc cu fiecare dintre voi în parte. până o să înțelegeți cât de mult vă iubesc și prețuiesc.